Replica ei la N-ai făcut nimic, dar nu te mai suport
Dragul meu prieten, îţi scriu o scrisoare de mulţumire, acum, după mai bine de un an de la acea despărţire din mersul maşinii, atât de zdrobitoare printre hohote de râs, atât de educativă prin revoltătorul tău cinism.
Mulţumesc pentru că ai încercat un fel de conversaţie, totuşi. Ştiu cum te frigea compania mea, ţi-am văzut graba cumplită de a împacheta toată plimbarea, de a mă împacheta şi pe mine şi de a mă depune oriunde, viteza cu care conduceai, sinceritatea cu care te grăbeai. Graba de a nu mă mai urî, de a pune distanţa vindecătoare între noi.
Ştiam prea bine toate sentimentele astea, le simţeam şi eu pentru alt bărbat! Pentru celălalt, cel care mă iubea şi pe care tu nu-l puteai înghiţi, care şi astăzi mă iubeşte şi pe care nici astăzi nu poţi să-l înghiţi. Cunoşteam ce secătuire imensă înseamnă să continui în prefăcătorie ceea ce fusese atâţia ani flacără pură. Corvoada greţoasă de a fi obligată să fiu într-un loc şi lângă cineva, când toată fiinţa mea striga „Vreau în altă parte, cu altcineva!” Ştiam ce gândeşti, şi ar fi fost o ipocrizie să nu recunosc: şi eu gândeam exact la fel despre altul. O ipocrizie, o imensă lipsă de luciditate, alege tu păcatul ăl’ mai mare.
Nu-mi făcuse nimic, dar nu-l mai suportam! Devenise anost şi neinteresant. Îmi era milă şi silă de iubirea lui de câine, nesofisticată, dezgustător de pură, de imatură. O gâsculiţă de bărbat. Mă cumpăra cu daruri, mă căuta cu priviri scormonitoare, cu telefoane viclene, cu iubirea atât de curată, de mărginită! Mă umplea de vinovăţie şi cu atât mai repede aş fi vrut să mă descotorosesc de el.
Mulţumesc! Tu m-ai împins, pentru prima dată în viaţă, să fiu şi în acest rol: să văd cum e să ies eu prima dintr-o iubire. Ce sandviş! Un bărbat, care mă iubea, iar eu nu-l mai suportam, şi un alt bărbat, pe care eu îl iubeam şi care nu mă mai suporta. La mijloc eu, ca o felie de pâine unsă pe ambele feţe, pe una cu iubire, pe alta cu dezgust.
Şi aşa cum eu îl găseam plicticos, agasant şi inoportun, ştiam precis că la fel mă găseşti şi tu pe mine, intrasem în pielea ta în momentul acela. O, aş fi vrut ca el să dispară brusc! Şi vai, exact asta trebuia să fac eu, să dispar pentru tine! Să dispar, cum adică, adică să nu mai vorbim la telefon în fiecare zi? Adică să nu-ţi mai trimit link-uri şi poze şi mesaje, să nu-ţi mai fac pacheţele secrete cu bunătăţi? Să nu mai … nimic?
O noţiune nouă, complet nouă, să fiu de partea cealaltă. Şi nu, n-ai fost crud decât atât cât a trebuit, ţi-ai dozat cu chibzuinţă răutăţile, m-ai împins cu furie cât colo (metaforic vorbind), ca să nu mă agăţ prea tare, ca să mai salvezi ceva, ca să ne poţi salva de acel moment de cumpănă.
Un moment critic, erai sătul de mine, îţi vedeam gândurile pline de ură cum mişunau sub fruntea ta de intelectual, pe care îmi venea s-o sărut, sau s-o crăp cu toporul. Gânduri de-un cinism de-a dreptul creativ, îţi ştiu prea bine cuvintele, potenţa cu care le mânuieşti, tablourile tale detaliate ale răului şi urâtului. În secundele alea reprezentam tot ce e mai demn de dispreţ pe lume, tot ce e mai greţos… Ai avut înţelepciunea de a nu spune anumitor lucruri pe numele lor adevărat. Uneori verbalizarea creează a point of no return.
Da, n-ai spus gândurile cu voce tare, dar le-ai plimbat cu desfătare prin minte, dezgustul tău pentru mine defila cu mândrie, se adâncea şi se ramifica cu voluptate, nu le-ai spus, dar le-ai trăit din plin. Acum mai dau din când în când nas în nas cu ele, cu gândurile iscate atunci, îşi mai scot căpşorul urât în câte-un moment de iritare, dar sunt neputincioase, zgomot de fond! Drenate de orice ură, vipere cu dinţii scoşi, scurse de venin prin însuşi dezmăţul cu care le-ai permis să trăiască atunci în maşină, consumate şi dezamorsate de propria lor forţă devastatoare, ţi le-am citit limpede în rânjet. Mulţumesc că ţi le-ai ţinut în curtea ta, dezlegate din lanţ, dar cu poarta închisă!
Mi-ai arătat poze cu ea, cu femeia cea nouă de atunci. Ai încercat cât ai putut să mă faci geloasă, şi cum ai reuşit de bine! Şi cât de bine reuşisem şi eu să-l fac gelos pe el, şi nu cu o poză-două, ci cu persoana ta în carne şi oase, cu care am flirtat atunci toată petrecerea, o noapte întreagă, sub ochii lui increduli, îndureraţi! Crudă am fost eu. Crud ai fost şi tu. Crudă, nemiloasă e fericirea!
Şi ea, şi eu, noi toate, femeile pe care le-ai revendicat vreodată, te-am iubit, multe încă te mai iubim, ţi-aş zice „nesătulule”, dar tu nu înfuleci, ţi-aş zice „risipitorule”, dar tu nu începi zece prăjituri ca să le arunci apoi, tu doar le priveşti în felul tău intens, întinzi mâna, dar nu le atingi, le laşi neîncepute. Dorite, dar numai o clipă.
Împăturesc scrisoarea, e timpul, maşina ta a ajuns şi acum vreau să te văd, şi nici nu vreau să te fac să aştepţi, prieten drag, ştiu că eşti nerăbdător să-ţi înmoi buzele şi osteneala în sfânta aia de cafea, neagră şi dulce. O să râdem puţin, o să tăcem puţin. O să mă cerţi puţin. O să simţim acut cum nu ne atingem. Scrisoarea asta? Nu ţi-o voi da niciodată. Tu oricum ştii totul. Oricum ţi-am spus totul, fără s-o spun, de o mie de ori de atunci, în o mie de alte feluri. Şi tu mi-ai spus, ştiu, aşa ne spunem noi, fără să ne spunem. Ştiu, dragul meu. Cu plăcere!
Guest post by Me
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Oare atât merit? Câteva cuvinte îngrămădite pe o foaie A4, ruptă neglijent de la jumătate?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
