Întotdeauna cei pe care i-ai urât în trecut îți vor părea mai familiari decât cei pe care îi urăști recent, cei pe care îi urăști activ. Îți sunt aproape prieteni, cei din trecut, dezvolți pentru ei înțelegere, compasiune și o senzație de apartenență similară cu sentimentul de iubire, da, aproape îi iubești, fiindcă urăști pe alții.
Ești tot timpul în expectativă, îi aștepți pe cei de care vrei să te temi, îi înlocuiești mereu cu alții, înlocuiești o teamă cu o alta, o durere cu altă durere, un dușman cu un altul, o fugă cu o ascunzătoare, când singura persoană de care ți-e teamă cu adevărat ești chiar tu. Ți-e teamă să nu te ajungă, ți-e teamă să nu te descopere, ți-e teamă să nu te golească de conținut. Ți-e teamă că n-ai locul tău, că nu ești indispensabil, ți-e teamă că ești provizoriu acolo unde ești. Fantomele trecutului sunt întotdeauna mai prietenoase decât cele care te bântuie în prezent.Te simți amenințat chiar dacă nu te amenință, chiar dacă sunt inofensive, tu îți simți slăbiciunea și te refugiezi în brațele aparent primitoare ale mai vechilor greșeli, în brațele trecutului, ale trecuților, te sprijini de ei, te prăbușești. Cum să nu te prăbușești când te sprijini pe ceva ce nu există?
Toată dezordinea fiindcă n-ai știut niciodată că ești de fapt în deplină siguranță cu mine. Nu vreau ce ai tu. Nu vreau nici ce am eu, dar trebuie să-ndur. Nu vreau sau simt cu tine și nici în locul tău, nu vreau să-mi ceri fiindcă nu vreau să-ți dau, nu mai am, nu mai este, nu a mai rămas nimic. Nu vreau să scriu cărțile pe care le citești, nu, nu vreau să-ți fiu ție citibilă, nu vreau să mă placi fiindcă nu vreau să mă simt obligată să te plac. Nu vreau să vii din politețe și să n-am politețea să îți spun că vreau să pleci, că vreau să mă lași singură, cum m-ai găsit și să nu mă crezi că voi fi bine, nu vreau să îți pese, și nu vreau nici să nu îți pese, mai bine ai închide ușa, ai spune noapte bună, mai bine ți-ai trage pătura peste ochii nedumeriți și mi-ai visa și mie un vis cu flori galbene și oameni curați fiindcă eu nu-l mai pot și nu-l mai cred, iar amprentele murdare ale călăilor mei sunt peste tot. Mai bine ai închide pleoapele sub care se zbat coșmarurile, fiindcă afară vulturii au început să zboare-n cercuri, au început s-atace, au început să smulgă, am început și eu să mă renunț, închide ochii, strânge pumnii, uită și iartă căderea din înalturi care-ți prefațează adormirea.
Guest post by Anonim
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
