Luluţa rămase cu telefonul mobil pe genunchi. Aşezată pe marginea patului, cu părul lung, vâlvoi, cu ochii prinşi de somn, cu faţa boţită, purtând încă urmele pernei pe obrazul stâng, cu pantalonii de pijama suciţi pe talie, se uita într-un gol ce-i umplea toată fiinţa.
(…)
Ştefan se întoarse în somn cu spatele spre Luluţa, vrând parcă să se ocrotească de neliniştea clocotitoare a gândurilor ei ce dădeau pe dinafara albiei. Dormea un somn adânc şi nestăvilit, în dimineaţa aceea cu soare scânteietor, după o noapte furtunoasă, plină de evenimente epatante. O părere de rău firavă o încerca pe Luluţa că-l târâse cu ea, că-l împinsese într-o lume care se dezlănţuise din frustrare şi urgisire. Ea aparţinea lumii aceleia. Ştefan cunoştea doar de departe realitatea ei şi o trăia prin ea, de dragul ei, din dragoste pentru ea, deşi nu se putea spune că adevărul, dreptatea şi dragostea de ţară moştenite de la bunicii săi şi bunicii bunicilor săi nu-l stăpâniseră dintotdeauna. Un caracter atât de contiguu cu al său în setea de cinste şi verticalitate, în iubirea de lumină şi echitate, rar avea ea să mai întâlnească, o ştia bine.
Protestul la care participaseră seara trecută, împreună cu mulţi dintre colegii şi prietenii lor, fusese anunţat de mult. Luluţa şi Ştefan erau prea tineri pentru a-şi da seama de gravitatea situaţiei în care ţara se afla. Dar simţeau instinctiv că nu era bine. Înflăcăraţi de un patriotism naiv, îndemnaţi de idealismul lor tineresc, de curăţenia sufletelor lor nealterate de corupţia şi de mentalitatea care îşi întinseseră, ca o caracatiţă, tentaculele peste tot, în toate segmentele vieţii sociale, administrative şi politice, merseră cu entuziasm la evenimetul anunţat cu surle şi trâmbiţe pe social media. Fusese un act de bună credinţă şi o dovadă de spirit civic alăturarea lor la alte zeci, sute de mii de tineri şi oameni în toată firea care-şi mai păstraseră încă nealterate conştiinţele. Plecaseră în grup spre Piaţa Mare a oraşului cu încrederea celui neîncercat, convinşi că vocile lor contează. Nu mai puteau răbda ca România pe care o voiau şi a lor să fie condusă de hoţi, incompetenţi şi agramaţi, care, setoşi de putere şi preocupaţi de sporirea propriilor averi, nişte nehaliţi neşcoliţi, gherţoi lipsiţi de vreo urmă sfioasă de cultură, guşaţi şi cefe groase, brute fără conştiinţă, cucoane peltice şi gângave venite direct de la cratiţe şi ceaune, cu mămăliga încă pe dinţi şi câte un bigudiu uitat în coafurile pompoase de contese de mahala sau de pavian bucuros că e scos în lume, îşi băgaseră mâinile până la gât în visteria ţărişoarei, ba chiar şi a Europei şi încălecaseră Justiţia făcându-şi legi după bunul plac, doar-doar or scăpa de pârnaia cu care organismele anticorupţie îi ameninţau. Greu respira poporul sub ciubota trivialului şi a mafioţilor paranoia cărora nu le mai ajungeau avuţiile. Manipularea era aşa de grasă – îşi cumpăraseră belferii până şi televiziuni – de nu mai ştia bietul om ce şi pe cine să mai creadă. Din puşcării intrau şi ieşeau faraonii beznelor, unde scriau literatură de făraş care le deschidea însă porţile închisorilor, după o lege pe cât de hilară, pe atât de prostească şi mişelească, de-ai fi zis că poarta puşcăriei e Poarta Damascului.
După ce-şi ispăşeau pedepsele în celule de lux – de gândeai că hoţii şi plagiatorii erau găini purtătoare de ouă de aur ţinuţi în colivii de cleştar – o luau de la capăt cu fărădelegile, la adăpostul găurilor din pravile şi al altor pungaşi celebri, ce le ţineau locul cald şi-i reintegrau în comunitatea banditească ce spolia fără oprelişti poporul prost şi prostit. Celulele în care peste noapte aceştia deveneau literaţii lu’ peşte nu puteau fi comparate nici în cele mai smintite gânduri cu locuinţele sociale ale calicilor laţi de foame, cu burţile goale prinse de spate, ca nişte scânduri mobile, fără dinţi, negri de tristeţuri, griji şi îngrijorări, stâlciţi de corvoade, rom şi ţigări ieftine, dar zgomotoşi, cheflii şi puşi pe sărbătorirea mai-marilor care-i sugeau ca nişte căpuşe. Aceste burți-goale erau cei de la talpa societăţii, zdruncinaţi de cap şi duh de stupefiantele servite de grofii politici sub formă de promisiuni deşarte cu alocaţii sociale, salarii şi pensii magatonice, halucinante care-i ţineau pe oropsiţi într-o stare de euforie bolnăvicioasă şi le creau iluzia vieţii de huzureală pe care aleşii lor, prin vot contra cost cu o ţâră de ulei, zahăr şi-un rachiu de încurajare, o duceau în vile şi palate, într-o spendoare necunoscută românului de rând ce trăgea de pâine să-i ajungă de pe o zi pe alta.
Degeaba ieşea în stradă mâna de oameni de bine rămasă imaculată în cuget şi simţire, degeaba cei câţiva jurnalişti necumpăraţi şi necumpărabili şi cei câţiva oameni de cultură, doctori, profesori, scriitori, …ţipau şi arătau zgomotos cu degetul în direcţia mişeilor ce scheletizau ţara, împopoţonaţi în ii şi mustăcind că cică-s „mândri că sunt români” pe la sărbători naţionale cu mici sfârâind în foamea norodului şi beri spumegând de mânia drepţilor şi-a deştepţilor neputincioşi, degeaba scuipau foc la adresa umflaţilor şi a derbedeilor ajunşi conducători de ţară românii fugăriţi de sărăcie şi nedreptate de pe ogoarele lor, împrăştiaţi pe roza vânturilor în întreaga lume, degeaba îi incrimina bătrâna Europă, bătându-le obrajii de porci hulpavi, în care sângele se aduna doar pentru a face dovada dezmăţului lor moral, luxuriant – nicio lege, nicio simţire curată, nicio cutumă, nicio lacrimă de părinte părăsit, niciun chip de copil sărman rămas singur, nicio mamaie tristă, singură şi bolnavă, niciun dor, nicio tradiţie, nicio dojană, niciun strigăt disperat al vreunui român plecat în lume, nicio răzmeriţă, nicio instituţie europeană nu mai putea opri hoarda de mişei puşi pe căpătuială, mânuială şi prostiţuţie etică.
Şi, poponeţ peste toate astea, ca o sfidare a celui mai elementar bun simţ, ca o pângărire a ultimei virgine, nu se dădeau în lături aceşti zmei sceleraţi ai infamiei să folosească Biserica drept unealtă de propagandă a abjecţiilor lor. Îşi puneau fără scrupule masca făcătorului de bine pe feţele buhăite de divina înfruptare din toate cele lumeşti, a celui ce înzestrează locaşurile de cult. Din mare parte de popime burduhănoasă îşi făcură megafoane de răspândire a nelegiuirii şi avocaţi ai apărării furtişagurilor şi prostirii proştilor habotnici. Căci cum să nu fi ascultat baba neştiutoare, moşul lipsit de discernământ, beţivul şi tot păcătosul necunoscător de carte de părintele în biserică? Nu era el legiuitorul satului, al oraşului, al ţinutului, de pe buzele căruia trebuia să se răspândească cuvântul drept al Domnului? Nu era el slujitorul fidel al lui Dumnezeu? Şi nu e Dumnezeu Lumină şi Înţelepciune? Nihil sine Deo. Doar că Dumnezeu era departe în ceruri, ţinându-se ocupat cu lucruri mai însemnate: de la dănţuielile diafane ale îngerilor la certurile inocente ale sfinţilor, timp în care slujitorii săi îşi făceau patetic de cap, pupând mâinile întinse, pline de daruri ale canaliilor de la conducerea ţării şi ale baronilor locali mai mari sau mai mici, care-şi mai tăiau astfel de pe lista de nemernicii încă un păcat. Şi până la urmă, nu trebuia să trăiască şi el, popa? Cu buzunarele pline. Iar buzunarele de popă erau, de fapt, nişte saci fără fund. Mai mare batjocură pentru un popor ce se declara în proporţie de optzeci la sută creştin ortodox nici că se mai putea! Dar, când ofrandele darnicilor guşaţi plini de zgaibe morale curgeau gârlă, greu mai rămânea loc pentru chibzuiala creştină şi pentru înţelepciunea apostolică. Plângea Iisus cu lacrimi de sânge, în sudorile veşnice ale martiriului, văzând în ce hal de josnicie ajunseseră liderii creştinătăţii, cum se târau scârbavnicii bisericeşti la picioarele leprelor politice, cum îi linguşeau ei pe aceşti avortoni ai duhurilor tenebroase!
(fragment)
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
