Într-o seară, copila mea a intrat veselă pe uşă, de la şcoală, strigând: „Mami, am salvat viaţa a trei melci. I-am luat de pe trotuar şi i-am pus în iarbă. Unul era deja aproape strivit”. Sigur, pentru oricine sunt vorbe copilăreşti şi, tot sigur, fiecare cioară îşi laudă puiul. Nimic spectaculos.
Însă să vă mai spun ceva. Fiica mea nu mai e chiar un copil, învaţă la liceu, iar pe mine accesele astea copilareşti mă încântă de nu mai pot. De altfel o las să copilărească până s-o plictisi, nu-i mai zic să nu se machieze sau să mai poarte rochii. Am observat demult ca face totul aşa cum simte ea nevoia şi cum îi e bine. Adică la fel cum fac şi eu. Zâmbesc pe furiş când o văd cum îşi mai aranjează jucăriile de pluş, fiecare din ea având propria poveste. Zâmbesc iar când se enervează că rimelul nu e bun sau când i se rup ciorapii. O privesc cu drag cum mănâncă precum o pisicuţă pofticioasă din mâncarea pe care i-am gătit-o sau cum îşi dă întâlnire cu prietenul. Iar seara vine să se cuibărească în braţele mele de „noapte bună”. Cinci minute fetiţă, cinci minute femeie.
Avem tendinţa de a ne privi copiii mereu copii. Nu departe, părinţii mei obişnuiesc să mă întrebe zilnic dacă am mâncat şi ferească sfântul! să apuc să mă plâng de o banală durere de cap…
Nu mai puţin adevărat este că suntem oglinda în care copiii noştri se reflectă tot timpul. Rămânem adesea uimiţi de modul în care ne imită până la cel mai mic detaliu. Uneori se întâmplă să uităm acest lucru şi să nu ne controlăm pornirile şi să nu ne punem stavilă vorbelor grele. Mai toţi am apucat educaţia aşa cum am apucat-o. Unii am preluat de la părinţi obiceiurile care ni se păreau bune. S-a mai întâmplat ca în timp să descoperim că de fapt nu erau bune. Dar câţi părinţi le spuneau copiilor lor ce e bine şi ce e rău? Învăţai din mers şi mai luai palme singur. Apoi îţi jurai să nu-ţi loveşti la rândul tău copilul niciodată şi să îi spui ce e bine şi ce e rău ca să nu mai primească şi el palme de la viaţă. Cromozomul X prin gena MAOA* se mai trezeşte amintindu-şi de vremurile în care hălăduia nestingherit prin peşteri.
Obişnuim să ne tratăm copiii ca pe nişte extensii ale noastre, prelungiri ale timpului pe care n-am apucat să-l trăim şi-l regretăm. Îi forţăm pe copii să urmeze şcoli care ne-ar fi plăcut nouă să le facem, să aducă în casă doar persoane care ne plac nouă şi musai să aducă cu prietenii noştri din copilărie, măcar un pic, acolo. Le impunem restricţii fără explicaţii devenind părinţii unor monstruoase frustrări, întorcând spatele în mod ipocrit lacrimilor şi savurând din plin gustul autorităţii.
La polul opus, suntem cloşti, îi sufocăm pe copii cu iubire (aşa credem noi cel puţin), suntem stalkeri, nu-i lăsăm nicăieri singuri punându-i în situaţii jenante faţă de prieteni, îi foţăm să mănânce tot din farfurie şi să se îmbrace gros ca să nu răcească, deşi ei ne spun că s-au săturat şi că le e cald.
Şi totul de fapt e foarte simplu. Ei echilibrează pornirile genei MAOA şi cele de stalker. Trebuie doar să îţi intre în cap că nu este vorba despre tine şi despre ce ţi-ar plăcea ţie, ci de o fiinţă care gândeşte și simte independent şi, mai important, se hrăneşte cu dragostea ta. Nu e un apendice sau o copie la indigo.
Pentru ca am început cu copila, să închei tot cu copila, care hălăduia prin parc cu prietenii. După vreo câteva ore mă sună şi îmi zice: „Ce ai păţit? Am crezut că ţi-e rău. Nu m-ai sunat decât o dată”… O întreagă lecţie în câteva cuvinte.
La televizor văd o ştire: „La sate, 1 din 8 copii adoarme flămând, 1 din 8 copii nu merge la şcoală şi e pus la muncă.” MAOA jubilează amintindu-şi de vremurile din peşteri…
*MAOA este gena violenţei.
Pe Corina o găsiți întreagă aici.
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
