Cred că numele jocului nu a fost ales întâmplător, aşa cum cred că inventatorul lui a fost un geniu sadic. Cred că pentru oricine, acolo, după uşa casei, pândeşte o balenă mare şi frumoasă, albastră, fascinantă… care însă, până la urmă, poate să te şi omoare. Balena poartă numele de VIAŢĂ. E o prietenă, e vie, e frumoasă, dar dacă nu ştii regulile jocului cu ea, dacă nu eşti mai puternic decât ea, cu timpul te supune, te manipulează şi te omoară.
Acolo, în afara pereţilor casei şi a ochiului părintesc, e o lume. Frumoasă sau urâtă, mare şi periculoasă, angoasantă sau de negândit, o lume care te poate îmbrăţişa sau care te poate ucide. O lume pe care o poţi stăpâni sau care te poate distruge, o lume care îţi poate deveni prietenă sau care devine o junglă plină de ameninţări. Jocul Balena albastră e un joc despre noi şi lume, despre copiii noştri şi lumea de afară.
Secretul vieţii e să rămâi viu. Cred că asta e estenţa, doar că acum ne aflăm în faţa unei schimbări radicale a acestei lumi. Internetul a făcut ca supravegherea copiilor să nu mai fie atât de simplă. „Pe vremea noastră”, şi nicicând parcă diferenţa dintre „vremea noastră” şi „vremea lor” nu a fost aşa mare, era simplu să stabileşti, ca părinte, cu cine iese copilul, unde, la ce oră se întoarce, să triezi cu mână de fier tot ceea ce ţi se părea neindicat, să smulgi din mâna copilului cărţile interzise care i-ar putea dezvălui secrete angoasante, să îl închizi în casă pentru a nu se mai întâlni cu prietenii indezirabili. Acum însă, orice ai face, la un click distanţă e lumea. Acea lume bună sau rea de care nu ne mai putem păzi copilul. Şi ne rămâne opţiunea îngrozitor de grea pentru noi, de a sta de vorbă cu el, de a-l învăţa să supravieţuiască în această lume, o lume pe care nici noi, adulţii, nu o înţelegem cu adevărat în forma ei cea nouă.
Pentru că viaţa şi lumea sunt perverse, oricât încerci să fugi de ele, îți intră pe geam, pe horn, ţi se infiltrează în sânge. Nu-ți mai poţi închide domniţa într-un turn înalt, aşteptând să vină un pretendent căruia să i-o predai ca să scapi de povara îngrijirii ei şi a îngrozitoarei discuţii despre viaţă. Ai măritat-o, gata, te-ai scos. În ziua de azi, nici turnul nu mai protejează pentru că balena albastră a vieţii ajunge şi acolo.
Copilul îşi găseşte în balenă un prieten care îl ascultă, îl înţelege, îl conţine, îi oferă ce are nevoie, îl face dependent de această conţinere şi apoi îi cere câte ceva înapoi. Simplu. Ca să păstrez prietenia şi iubirea de care are atâta nevoie, dă ceva înapoi. Dă durere, dă umilinţă, dă frică, îşi dă şi viaţa, totul pentru a păstra un prieten sau pentru a-şi proteja familia. De ce? Pentru că aşa a fost învăţat. Pentru ca să păstreze iubirea părinţilor trebuia să fie cuminte, să înveţe bine, să nu facă prostii şi, mai ales, să aibă grijă de sentimentele şi de integritatea părinţilor care puteau fi distruşi dacă el nu era cum aveau ei nevoie. E un drum drept prin care un copil împovărat de nevoia de a face pe plac pentru a fi iubit şi de nevoia de a avea mereu grijă de ceea ce simte părintele, ajunge să cadă victimă unei balene perverse. Pentru că acest fel de iubire este una perversă. Este o iubire oferită „doar dacă” sau „în schimbul” a ceva. Copiii cresc singuri, temători, făcând orice pentru un strop de prietenie şi admiraţie şi dându-şi viaţa mai degrabă decât să facă rău familiei.
Profesorii şi părinţii îşi aruncă unii altora cine ar trebui să rezolve problema şi să protejeze copiii. Adulţii îşi spun că jocul ar trebui interzis, că internetul ar trebui blocat ca o revenire disperată la metodele care au funcţionat sute de ani: interzicem, închidem, blocăm, nu lăsăm şi lucrurile se rezolvă. Doar că, durerea cea mare a educaţiei de azi este că nu mai putem să îi ţinem pe copii departe de lume şi de viaţă. Ei află despre sex şi despre moarte fără ca noi să le permitem asta, iar noi suntem îngroziţi în neputinţa noastră. Parcă nimic din ce ştiam noi nu funcţionează.
Politicienii au prins şi ei acest tren şi se întrec în a arata că le pasă, venind cu soluţii ridicole în inutilitatea lor. Totul pare că se învârte în jurul adulţilor care, chipurile, fac tot ce se poate face.
Copiii însă rămân singuri şi dezorientaţi în faţa unei lumi frumoase şi hâde în acelaşi timp, pe care nu le-o prezintă nimeni, încurcaţi în nişte reguli şi interdicţii inutile.
Cred că în epoca internetului educaţia se transformă dintr-una bazată pe sarcini care trebuie executate, într-o educaţie bazată pe încredere, respect şi iubire. Un copil care nu execută sarcini în schimbul iubirii nu va putea fi prins în acest joc. Un copil care are curajul să spună că a greşit fără ca greşeala lui să fie dezonoarea părintelui va fi un copil care îşi va asuma greşeala şi o va corecta. Părintele este garantul şi traducătorul vieţii. Este garantul care îşi va ajuta copilul mereu, cât va putea, şi care îi va traduce copilului experienţele prin care acesta trece, fără a fi distrus de ele.
Un copil mulţumit nu execută sarcini. Asta este lecţia balenei albastre. Nu mai creşteţi copii care să execute. Un copil mulţumit întreabă, neagă, refuză, se opune până în momentul în care va accepta că ceea ce face este bine şi pentru el.
Jocul este un joc dur, la fel ca viaţa. Ne aruncăm copiii în viaţă şi îi învăţăm să ne asculte, să execute ceea ce le cerem pentru că noi ştim ce e bine, să nu răspundă înapoi şi să ne protejeze sentimentele de ceea ce ei trăiesc rău. Aceste învăţăminte acum îi omoară pentru că lumea modernă e a celor nesupuşi care îşi pun întrebări şi refuză să execute.
Nu ştiu dacă e bine sau rău, pur şi simplu aşa e.
Pe Cătălina o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre idolatrie și alte rătăciri
Vara asta, vrei să fii sirenă sau balenă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
