M-am întâlnit cu Radu întâmplător, în timp ce-mi așteptam o prietenă, la cafenea. Stătea într-un colț mai retras și-și savura cafeaua neagră, în liniște. M-a întrebat, politicos, dacă poate să mi se alăture. Nu-l mai văzusem de o bună bucată de vreme. Normal că l-am primit, cu bucurie, la masa mea.
Ce mult se schimbase! Nu mai regăseam nimic din băiatul mereu pus pe șotii, gata oricând să însuflețească orice petrecere. Era acum un bărbat așezat, în toată firea.
– Ce mai faci? mă întreabă el, părând încântat de revedere.
Ah, ce greu mi-e să răspund la întrebarea asta, de un timp. Aleg însă banalul „bine”.
– Uite, îmi aștept o prietenă. Am o zi liberă. Dar ce mai faci tu?
– Am venit să-mi beau cafeaua, înainte să merg la birou.
– Mergi la birou în amiaza mare?! întreb eu, mirată.
– Da. Lucrez part-time. M-am angajat de curând la un ziar, scriu la rubrica sportivă. Era un hobby. Nici nu simt că muncesc…
Mi-a remarcat uimirea din priviri. „Part-time?! La aproape patruzeci de ani?” Unde mai pui că-l știam un adevărat workoholic, cândva directoraș la o firma de IT. Ce legătură avea el cu jurnalismul?!
– Am schimbat multe în viața mea, de când nu ne-am mai văzut. Dacă ai timp, îți povestesc.
– Te rog, l-am încurajat eu.
– Am realizat acum vreo câțiva ani că, mai mult decât bani, îmi doresc timp. Timp pe care să-l petrec cu cei dragi. Sau, pur și simplu, timp doar pentru mine.
Îl urmăresc cu atenție. Pare interesant ce spune. Ce bine că mai întârzie prietena mea!
– Ani de zile am muncit ca nebunul. Voiam să am mulți bani, case, mașini frumoase. Dar nu făceam decât să mă epuizez. Și nu mai reușeam să mă bucur de nimic. Nu mai aveam timp să citesc o carte, să alerg prin parc sau să merg la un spectacol de teatru.
Zâmbește.
– Sau… știi ce bucurie simt să beau o cafea acum, în toiul zilei? Într-un bar cochet, ci nu pe fugă, la birou, hăituit de „deadline-uri”. Se spune că „omul e straniu: să se nască nu cere, să trăiască nu știe și să moară nu vrea…” Îți spun, nici eu nu știam să trăiesc. Mai ții minte? Când aveam douăzeci de ani, îmi propusesem ca pe la patruzeci să intru în politică. Așa vedeam eu lucrurile pe atunci. Iar acum, îți spun drept, nici la televizor nu mă mai uit la politică. Mi se pare că unii politicieni se străduiesc să urce atât de sus, doar ca să aibă de unde se prăbuși. Se ceartă întruna și se amenință între ei cu pușcăria. Iar televiziunile prezintă, triumfător, un adevărat spectacol al cătușelor, lăudându-se apoi cu audiența lor „nemaivăzută” de la „breaking news”-uri… Acum nu mai caut succesul. Vreau doar o viață tihnită.
Îmi povestește apoi că s-a căsătorit. A făcut-o tocmai atunci când a renunțat să mai caute fata ideală. A găsit, în schimb, femeia care-l face fericit. Căci altfel înțelege el fericirea de la un timp. Și bine face. Îmi arată, mândru, ecranul telefonului, de unde zâmbea cald soția lui, strângând în brațe o fetiță.
– Mai demult mi-aș fi dorit o iubită care să semene cu Angelina Jolie.
– Da, bine, mă amuz eu. Ce bărbat nu și-ar dori asta?
– Eu, cel de acum. Uite, viața ți-o petreci mai fericit alături de o… Kate Winslet. Carismatică femeie, nu crezi?
– Ba da, răspund, gândindu-mă la asocierile lui destul de ciudate, dar care, recunosc, aveau un oarecare sens.
– Și ea e Maria. Are patru ani. E cea mai mare bucurie a mea. S-a lăsat un timp așteptată… A venit pe lume la doar câteva zile după ce l-am pierdut pe tata. Căci parcă totul, în viața asta vine cu un preț, adaugă el întristat.
Privindu-și fetița, însă, se luminează.
– I-am promis că o duc în parc diseară. Și, dacă ne mai rămâne timp, ne uităm la Cartea junglei. Doar dacă ne mai rămâne timp… încheie el.
„Într-adevăr, plăcut mod de a-ți petrece timpul”, gândesc eu. Nu-l mai văzusem niciodată atât de fericit. Nici măcar atunci când era student petrecăreț, mereu înconjurat de fete frumoase. Nu știu câți oameni s-ar simți mulțumiți cu acest nou mod de viață pe care-l alesese. La el, însă, funcționa de minune. Și, până la urmă asta era cel mai important.
În sfârșit, sosește și prietena mea.
– Scuză-mă, te rog, că am întârziat!
– Nu-i nimic, o liniștesc eu. Am avut o discuție interesantă cu un vechi prieten. El e Radu. Un om fericit…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
