My love,
În seara asta am decis să mă răsfăț. Am ales cu grijă un pahar flute, din cele lăsate pe etajeră în ultima noastră seară, oarecum distrată de sunetul ploii indiscrete care bătea insistent în fereastra de sub acoperiș. Am fost surprinsă să constat că le-am uitat acolo o vreme bună. Probabil mintea s-a încrâncenat să creeze o amăgire. Acea impresie că timpul nu s-a scurs deloc de atunci.
Am coborât în pivnița noastră de vin, de la demisolul nostru (observi că nimic nu este modificat, fie în memoria mea, fie în casă, păstrez orice detaliu nealterat) și, cum nu aveam nici cea mai mică intenție să mă privez, m-am ridicat pe vârfuri. Am luat de pe raftul amenajat la rece special pentru spumante o sticlă de Moët & Chandon, pusă la păstrare printre alte sticle, mai nobile sau mai puțin nobile. Am zâmbit, nici eu nu știu de ce, amintirii. Tu insistaseși să facem o aprovizionare mai serioasă. Eram obosită, drumul până la Epernay mă consumase, plecasem așa, într-o doară, îți amintești? Nu protestasem, deși eram sigură că se vor acoperi de praf în pivnița noastră.
M-am grăbit să o desfac acolo, parcă în căutare de oarece autenticitate. Mi-am dat seama că nu mai desfăcusem niciodată o sticlă de șampanie. Am surâs amintirii imaginii tale indefinite care desfăcea pe vremuri sticla, timp în care eu îmi ascundeam fața în mâini, de teama zgomotului inconfundabil al dopului smuls. De parcă așa eram protejată. Mă alintam întotdeauna când erai în preajmă. Atunci nu ploua așa des… Sau ploua?
Mi-am turnat băutura spumoasă, gălăgioasă și bulele aspre au început să danseze în paharul înalt. Am sorbit o gură mică și am închis ochii, cât să-i permit momentului să mă invadeze. Momentul în care o femeie singură, într-o casă cu etaj, mare și goală, a încercat, camuflat, să nu se simtă copleșită de dor. Am decis chiar să ignor faptul că rochia lungă și grea de taftá (da, altă schimbare ce se merită menționată, nu de alta, dar rămasă fără opțiuni, după ce ai plecat, am realizat că eu îmi puneam singură piedici. Odată înțelese aceste lucruri, a avut loc o transformare: nu mai amân nimic. Nimic nu merită amânare! Nici rochia sofisticată atârnată pe umeraș, nici șampania rece din pivniță, nici adevărul brut ce ți-l pot spune în față, acum) s-a agățat neglijent într-un cui fixat de demult în cărămida roșcată. Am stat pe gânduri câteva secunde, întrebându-mă doar la ce folosise cuiul acela ce străbate cărămida. Cum niciun răspuns nu se afla la îndemână, m-am aplecat să îmi trag poalele agățate și l-am mângâiat pe Motto care mă urmase ca o umbră. „Hai, i-am spus, hai să-mi ții companie în mansardă, sub fereastra mică tăiată perfect în acoperișul lovit de ploaie!”
Am urcat treptele și o pală de vânt venită dinspre geamul uitat deschis în verandă, mi-a scuturat de pe umeri șalul subțire ce îmi tachina umerii dezgoliți acum. Într-o mână țineam paharul, în alta apucasem cu degete încleștate gâtul gros al sticlei de șampanie brută – n-am avut de ales, am lăsat șalul să cadă fără zgomot, peste balustradă. M-am oprit o clipă, pentru a privi în urmă, doar cât să-mi întăresc convingerea că nu e nimeni în casă. Hm, nimeni nu citea ca în alte seri, pe canapeaua de piele de culoare incertă din camera de zi, în penumbra conferită de lampa design uitată aprinsă, cu abajurul ei alb uriaș. M-am scuturat involuntar de ideea insinuantă. „E târziu, iar singura mea companie e micul meu havanez drag…”
„Da, da, dar ploaia din geam e prezentă, e aici și lovește ușor, să-mi reamintească”, a ripostat celălalt gând contradictoriu. M-am așezat exact pe locul din colț, unde, senină, mă strângeam lângă tine când erai, ca să pot privi mai bine imaginea din cadrul tăiat perfect în acoperișul casei. Acum, cerul sumbru și stropii de ploaie repezi. Doar picăturile de apă șiroind, dar cum altfel, când totul se pretează la neclarități de tot soiul?! Singurul lucru concret este eticheta de Moët & Chandon imperial și MacBook-ul sprijinit de genunchii mei….
Te-am căutat, deși prezența ta e doar o noțiune abstractă. Am potrivit setarea luminii pe o poziție discretă. Penumbra m-a înghițit și aici, sus, în mansardă. Motto mi s-a așezat între timp la picioarele reci, iar atingerea plăcută a blănii lui moale m-a făcut să tresar. Mi-am tras picioarele sub mine, încurcându-mă un pic în faldurile grele ale rochiei și am oftat dintr-un motiv necunoscut mie. Nedumerit, m-a privit și a sărit pe canapea, lângă mine. Și-a sprijinit capul mic de rochia învolburată peste toată canapea aproape și a adormit liniștit. Ce-i trebuie mai mult, decât eu?! Nimic. Iată o ființă care și-a găsit echilibrul, fără nici o urmă de îndoială în suflet. Căruia i-am fost suficientă. De-ar fi așa și în viața noastră. Să-ți găsești echilibru a devenit cel mai dificil lucru din lume. Mă întreb acum, căutarea ta asiduă, starea asta perpetuă în care te afli, te va ghida spre ceea ce tinzi? Vei ști, oare, că echilibrul tău e lângă mine? Nu încerc să te influențez, am trecut de această etapă sâcâitoare. Doar mă întreb…
S-a făcut răcoare și gândul s-a orientat iar spre tine. M-a enervat pe moment, dar mă simțeam neputincioasă să mă împotrivesc. Mi-am desprins părul prins elaborat în coc și mi-am lăsat capul pe spate, obosită… Nu-mi mai pasă că-mi cade răzvrătit peste umerii goi, contopindu-se cu roșul intens al bretelelor rochiei ce-mi traversează timid clavicula.
Dar eu spre ce tind? Spre ce?! Nici eu nu mai știu. Singura realitate e acum șampania rece. Și, poate, absența ta. Dar, cu fiecare înghițitură, cu fiecare picur de ploaie ce cade în geam, cu fiecare notă muzicală de jazz ce emană din iPod-ul din stație, mintea mă îndepărtează de tine. Prea multă concentrare, prea multă încrâncenare și nicio pauză. Iar slăbiciunea instalată în urma alergăturii mele sufletești, m-a epuizat. Alerg după himere, se pare. N-ar trebui să mă opresc puțin? Poate în starea de repaus aș găsi ceea ce caut. Degeaba, nu recunosc și pace! Doza orgoliului meu rănit disproporționată față de capacitatea mea de judecare nu-mi permite să văd lucrurile așa cum sunt, cum au fost. Ai fost la o întindere de mână. Cu palma îndreptată spre mine, gata să-mi preiei dificultățile. Totuși, tu singur ți-ai refuzat (sau mi-ai ?!) confortul unui gest sigur, pentru această ingrată incertitudine.
Iată-mă în întregime! Vanitoasă, desculță, cu părul răvășit și purtând rochia ta preferată, ce foșnește sub blana ondulată a havanezului nostru adormit. Cu paharul de șampanie aburit care se odihnește pe brațul canapelei, în mansarda nopților noastre calde.
Așa mă răsfăț eu în această seară mohorâtă, visând la o frântură din tine care nu a dispărut încă dintre pereții casei. Cu sticla de Moët & Chandon uitată pe podeaua de lemn, depusă solemn lângă picioarele mele desculțe, coborâte acum de pe canapea, ca să pot simți fermitatea rece a nopții ce se scurge încet…
M.
Pe Monica o găsiți întreagă aici
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
