De la o anumită vârstă, vorba lui M. Preda, timpul nu mai are răbdare sau, dacă vreți, răbdarea lui se măsoară prin nerăbdarea noastră de a tolera josnicia, lipsa de eleganță ori absența cordialității. Nu vreau să accept, pentru confortul meu psihic, compania acelor oameni care prin felul lor de a fi nu aduc plus valoare timpului meu.
Oamenii aceia care știu să fie senini, uitând de amarul lor, îmi plac. În seninatea lor neînvinsă se sprijină întreaga lume. Să stiți că nu exista pe lume ceva mai de preț, mai trainic, o mai mare și benefică binecuvântare, decât aminintirea neînvinselor noastre seninătăți în momentele limită ale vieții, decât bucuria de a ne arăta, în ciuda oricăror mefiențe, chipul nostru luminos. Dacă există o mântuire, atunci beneficiile ei se resimt cu mult înaintea unei eventuale judecăți de apoi; suntem mântuiți aproape zilnic de toate fumusețile sufletului, dintre care cea mai mare este bunătatea. Paradisul, dacă există îndeobște așa ceva, este starea de spirit a oamenilor care nu și-au frânt coloana vertebrală. Ce frumoasă ne poate fi viața, dacă ne lăsăm pătrunși de vraja oamenilor buni și inteligenți!
Vreau să ajung atât de înțelept, încât atunci când întâlnesc un om necăjit sau un copil întristat să-l pot însenina, să-i pot readuce pe chip zâmbetul și apoi, din fericirea lui, să îmi culeg și eu fericirea mea. Nu-i voi cere să îmi răsplătească cu nimic efortul, ci îl voi ruga să procedeze la fel într-o situatie similară. Până la urmă, binele se obține, între altele, și prin multiplicarea gratuită a unui gest cordial.
Am învățat să-l iau pe Don Quijote drept imagine tutelară pentru ideea de a nu renunța să cred în triumful târziu al binelui ce nu așteaptă recompensă. Am așteptat să obosească nedreptatea și prostia, dar ele nu vor să obosească, fiind, se pare, constante universale și cvasi-permanente. Nu-mi rămâne, așadar, decât să schimb felul în care mă raportez la toți cei care îmi strică feng-shui-ul, ignorându-i în cel mai elegant mod cu putință.
Timpul, spuneam, nu mai are răbdare, așadar nici eu nu pot avea răbdare cu cei care sunt invidioși, răi cu premeditare, ursuzi și mercantili. Răutatea dospită este cea mai perfidă formă a răutății.
Ofer toată atenția mea, întregul meu depozit de bunătate, oricărui om de bună credință, îngăduitor, decent și senin. Nu ezit să ofer timpul meu acelor oameni care și-au conservat primăvara lăuntrică, aducând, prin prezența lor, lumină și calm, oriunde s-ar afla.
Ce frumoși sunt oamenii care cred în semeția unui vis, având curajul donquijotesc de a se lua la trântă cu toate morile de vânt si care, având prieteni, un fel de scutieri ai speranței lor, extrag frumusețea vieții din substanța nevăzută a unei himere. Paradoxal, nu-i așa? – dar dacă mă gândsc bine și Descartes a extras certiudinea din îndoială.
Recitind, deunăzi, câteva fragmente din opera cervantină, din aventurile cavalerului tristei figuri, am gasit un pasaj tulburător de frumos. Don Qujote, ieșind, spre finalul aventurilor sale din lumea lui imaginară i se adresează scutierului său cu următoarele cuvinte: „Libertatea de a visa, dragă Sancho, este unul din darurile cele mai de preţ pe care cerul l-a dăruit oamenilor: cu ea nu pot fi asemuite nici bogăţiile pe care le ascund pământul şi marea; pentru ea, ca şi pentru cinste, poţi şi trebuie să-ţi dai şi viaţa; iar pierderea ei este cel mai mare rău din câte se pot întâmpla.”
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
