De-a lungul vieții, am investit în fiecare părticică ce m-a construit ca om.
Am încercat, pe cât posbil, să mă modelez cât să nu-mi fie vreodată rușine de mine.
Din toleranță, mi-am făcut arme, din iubire, scut, iar din existență… empatie și drum spre mai bine.
Mi-am acceptat greșelile, lacrimile, tristețea, suferința, pierderile, eșecurile. În urma lor,
m-am reconstruit.
Am iubit fără rezerve. Am știut să ascult fără să calculez secundele, minutele, orele, zilele. Anii. Oamenilor ce m-au înconjurat le-am dăruit prezența, fidelitate, încredere, sprijin și, nu în ultimul rând, lumina.
Însă, cred, a venit ceasul vieții. Timpul care mă obligă să-i prețuiesc fiecare secundă ce se scurge.
Am ajuns la vârsta în care, nu de puține ori, mă opresc și mă-ntreb de ce momentele mele de irascibilitate încep să fie din ce în ce mai dese, chiar dacă viața pe care mi-am făcut-o și-o trăiesc îmi este blânda și iubită, iar inima din ea nu-mi duce lipsă de nimic.
De tot atâtea ori, răspunsurile-mi sunt identice. Toate duc spre aceeași stare numită răbdare.
Încep să nu mai am răbdare cu cei ce n-au nimic de zis.
Citește și „Nu mai am răbdare”
Nu mai am răbdare cu oamenii care n-au învățat să fie oameni în ciuda timpului care a trecut peste ei.
Nu mai am răbdare s-ascult ce nu mă interesează, ce nu mă definește, ce nu mă schimbă.
Nu mai am răbdare să împart oxigenul cu cei care nu știu să-l prețuiască.
Nu mai am răbdare să-mi consum energia făcând-o cadou.
Nu mai am răbdare să explic ce nimeni nu va înțelege vreodată.
Nu mai am răbdare să fiu acolo unde nimeni nu m-a chemat, doar din dorința de a mă face utilă.
Nu mai am răbdare să privesc spre locuri ce-mi încețoșează privirea și sufletul.
Nu mai am răbdare să gândesc pentru alții. Să mă forțez să-nțeleg ce nu mi-e dat să accept.
Nu mai am răbdare să fiu egală cu cei a căror măsură e doar un calapod.
Nu mai am răbdare să accept teorii făcute din ecuații.
Nu mai am răbdare să dau crez vorbelor înaintea faptelor.
Nu mai am răbdare să aștept… așteptări!
Nu mai am răbdare să iubesc ce nu e iubire! Să simt ce nu merită să simt! Să plâng fără dor.
Nu mai am răbdare să-mi fie nici cald, nici frig, dacă vremea nu-i a mea. Nici nori, nici soare, dacă nu e cerul meu. Să râd sau să plâng… dacă nu mi-e inima.
Nu mai am răbdare să am răbdare nici măcar cu răbdarea care nu vrea să mai fie răbdătoare… cu mine!
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Andropauza (menopauza masculină)
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
