Mă uitam la cea mai nouă semn de pe mână provocat, evident, de o arsură. A fost o întâmplare banală, total lipsită de „poveste”. În total, erau trei. Celelalte două, în schimb, au câte o poveste „picantă”.
A doua cicatrice picantă-nepicantă a fost achiziționată când am vrut să impresionez cu talentele mele culinare. Eram de ceva timp împreună și am decis că e timpul să îi arăt cât de multifuncțională sunt, așa că am cerut o rețetă de la femeile din familia mea.
Nu știam nimic despre gusturile lui, dar, oricum, nu îmi păsa. Scenariul din mintea mea decurgea astfel: când o să ajungă la mine, o să simtă miros și aburi de la gătit, eu o să-i trântesc pe masă friptura în sos de vin roșu dulce cu o expresie că e ceea ce gătesc aproape zilnic – un fel de joc de glezne – o să se delecteze, complimentându-mă după fiecare înghițitură, și, la final, o să facă mătănii în semn de mulțumire că a pus mâna pe o asemenea femeie multitalentată.
Realitatea a fost alta, Frumosu’ mumii venise semi-hrănit de mâncarea mumii. Dar, ca să îmi facă pe plac, s-a așezat la masă, decis să îmi guste bucatele.
Păcat ca nu era nimic picant. Așa că am fost nevoită să îi savurez grimasa și „bleah-ul” însoțit de constatarea că „e prea dulce”.
Gustul dulce e un gust fundamental acceptat de toate culturile, în schimb gustul picant nu este recunoscut ca fiind unul de bază, decât de asiatici. Mai mult decât atât, senzația de iute nu este dată în urma stimulării receptorilor gustativi, ci ai celor tactili care răspund la stimuli termici și ei transmit creierului senzația de fierbinte.
Eu, înecată în dulcegăriile care nu îmi mai stimulau în niciun fel emoțiile, senzațiile… am fost surprinsă și luată pe nepregătite când am dat de gustul picant. Mai întâi, trebuia să-l înțeleg. Și, mai apoi, avea să îmi placă… mult.
Într-o seară, privindu-l cum își culegea tricoul de pe jos în încercarea de a se îmbrăca, mi s-a părut că pleacă prea repede, aşa că am început să mă pisicesc: Nu mă iubești suficient! Și-a întors capul, s-a uitat atent la mine și mi-a aruncat: Nu vezi, tu, că te iubesc de nu mai știu de mine?! Și a plecat, dar din ziua aia am început să îmi piperez supa de pui.
Deja se șifonase mătasea aia pe mine de cât l-am așteptat. Nu înțelegeam cum de îndrăznește să întârzie atât. Nu știu ce însemna atât, ora la care avea să vină era fixată doar în mintea mea. Frumosu’ mumii a apărut la cât trebuia să apară, adică atunci când terminase ce avea de făcut. Cu o oră înainte să ajungă, m-am așezat comod și am deschis cartea pe care o citeam de câteva zile și, probabil, dacă aş fi avut în casă, aș fi mâncat pâine cu dulceață de ardei iute.
Acum sunt convinsă că, într-adevăr, acea friptură a fost prea dulce. Îi lipsea piperul, chili, usturoiul… A fost ultima dată când am preparat-o așa.
Zilele trecute eram dezamăgită că nu am timp suficient să mă pregătesc și să îi pregătesc întoarcerea după câteva luni în care nu ne văzusem, el fiind plecat din țară. Colega mea de apartament căuta exasperată nu știu ce prin bucătărie și constată:
– Se vede că vine Frumosu’ mumii!
– De ce?
– Pentru că ai făcut plinul la condimente picante.
Guest post by E.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
