Dacă m-ar întreba cineva de vreau să o iau de la capăt, aș răspunde pe nerăsuflate: “Nu!”.
Nu mi-e dor de viața mea. Nici nu ar avea cum. Trecutul este o constantă a prezentului meu. Rănile s-au închis. Dar cicatricile persistă. Sărăcia. Singurătatea adolescenței. Mai apoi inadaptarea într-o societate ipocrită, mercantilă și individualistă. Haina de iarnă a mamei mele, aceeași de peste 15 ani. Pentru ca de Crăciun să nu ne lipsească nimic. Le am deja în mine. De ce să tai în carne vie și cicatrizată?
Nici măcar în copilărie nu m-aș întoarce. Pentru că știu că nu aș putea rămâne. A fost așa frumos… M-ar durea o a doua rupere.
Drumeții în pădurile din Alba Iulia, pe munți, de dimineața până seara. Cu o bunică ce nu se dădea înapoi de la nicio aventură. De la coborât în râpe adânci, pâna la râsete în hohote, în mijlocul unei bălți, în care alunecaserăm, probabil, de bună voie. Cu un borcan de unsoare și ceva pâine care să ne astâmpere foamea după kilometri și kilometri de mers. Cu mere furate din livezi.
Acolo am învățat să tac. Ca să nu stric mersul naturii. Să nu sperii căprioara ce venise să se adape la Pârâul Haiducilor. Și apoi cu câtă poftă m-am pus în genunchi și mi-am umezit fața în apa rece, ca să beau și eu din locul unde îngerul meu păzitor își alungase setea. O credeam pe bunica: “Oana, acea căprioara a fost îngerul tău păzitor. A venit ca să îți arate că el e mereu cu tine”. Și am crezut-o. Fără întrebari.
Cât am pătimit pentru a înțelege acele “păduri ce ar putea să fie și niciodată nu vor fi”. De ce să mă condamn la o repetabilă povară?
Tot acolo, în copilărie, m-am legat pe viață de Jessy, o minunată boxeriță de un maro curat. Cu ochi de cafea și bot întunecat. De acolo mi se trage nevoia de legături necuvântătoare. De ce să o văd murind încă o dată?
Și după toată lumina asta, a venit lumea oamenilor mari. Cu toate suferințele ei. Cu sufletele împietrite ale celor care nu mai vor să simtă nimic. Pentru că orice urmă de emoție, frumoasă sau urâtă, cum o fi, i-ar trezi din somnul sufletesc. Cum să îi condamni? Sărmane suflete, prinse în lupta pentru supraviețuire, nu mai au puterea de a face față unei vibrații. De ce să le înțeleg încă o dată?
Aș spune “nu” reîntoarcerii. Dar niciodată n-aș gândi: “Abia aștept să treacă și ce a mai rămas”. Pentru că, acolo, în luminișurile pădurii, am învățat cât de frumos și înălțător e miracolul naturii, al ființei. Necunoscutul. Și m-am îndrăgostit iremediabil de el. De aceea aștept să văd ce mi-o aduce ziua de mâine. Fără să sper că va fi mai bună, ci doar bucurându-mă de misterul vieții mele ce va să vie.
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Ce au în comun Trump, Putin și Georgescu
Spiridușul din bradul de Crăciun
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
