Stau nemişcată, închipuindu-mi că aceasta e seara în care s-a schimbat totul. El în sfârşit a înţeles că nu dau înapoi, iar eu va trebui să mă obişnuiesc cu ideea de a nu-l mai avea nopţile nici măcar pe canapeaua din living.
E atâta tristeţe în sufletul meu, deznădejde şi pustiu, încât dacă s-ar arunca un uriaş în hăul căscat în mine, s-ar îneca rapid, fără tăgadă. E aproape miez de noapte şi sunt singură fără el. Aşa cum am fost un nenorocit de an întreg, în care aşteptam cu înfrigurare seara de vineri, să se întoarcă la mine, la noi. Ghinion însă. Pentru Sfânta Vineri. Ziua de sâmbătă i-a luat locul curând în topul preferinţelor la capitolul cea mai aşteptată zi/seară a săptămânii. Doar atunci, iubitul meu mai reuşea sa ajungă acasă, absorbit fiind de “treburile solicitante” ale unui loc de muncă departe de casă.
Ideea e simplă: nu sufăr şi nu TREBUIE să mă doară, pentru că sufletul meu e obişnuit de-acum singur. Corpul meu a încetat să-l mai caute noaptea febril prin pat, iar braţele mele înlănţuie doar perna goală. A lui.
I-am spus să plece. Pentru a mia oară. Şi să nu se mai întoarcă. I-am urlat isteric că nu-l mai vreau. Dacă aveţi un plasture gigant pentru o inimă sângerândă, vă rog să-l expediaţi către mine, cu puterea gândului. Aş vrea să dorm zile, luni, ani şi să mă trezesc într-o realitate în care toate astea să aibă termenul de valabilitate expirat. Mă vreau gata vindecată, îmi vreau viaţa echilibrată şi curată, la care sper de atâta timp.
Este atâta noapte în sufletul meu încât nu ştiu cum voi mai reuşi să ajung la lumină. Întotdeauna m-am temut de singurătate. Chiar şi atunci când îmi doream să fiu doar eu cu gândurile mele, îmi plăcea să mişune cineva primprejurul meu.
În seara asta nu s-a mai întors, nu mi-a mai bătut isteric la uşă, nu m-a mai asediat cu mesaje şi telefoane… pline de reproşuri şi acuze laşe. Şi-a dat seama că trebuie să înceteze să mai emită pretenţii, căci nu, asta nu mai e demult “şi casa lui”. Casa noastră, a fiecăruia dintre noi, ar trebui să fie acolo unde ne este inima. Iar inima lui a încetat să mai bată demult la unison cu a mea. Adevărul ăsta nemilos mă va bântui pe viaţă. Mi-am propus “să rezist”, să nu-mi pese de locul unde-şi va petrece noaptea, să pun capul pe pernă gândindu-mă că acesta este un pas important către normalitatea pe care trebuie să mi-o ofere statutul de femeie singură. Şi mamă.
Sunt singură după atâţia ani în care EU mă regăseam în cuprinsul cuvântului NOI. M-a trădat şi am pierdut. Tot eu. TOT. Mi-am pierdut întreaga fiinţă. Încrederea, echilibrul, speranţele şi iubirea. Am rămas o femeie tristă cu o grămadă de semne de întrebare care se îngrămădesc în capul meu. Zi şi noapte. Pe stradă şi-n staţia de autobuz. În parc, în bucătărie şi atunci când îi spun fetiţei mele o poveste. Mă simt fără scăpare, şi-n vis!
A plecat şi nu s-a mai întors. El a plecat demult. Şi-n noaptea asta nu mai tânjesc după ziua de sâmbătă!
Guest post by Iris, o cititoare
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
