Doare. Știu. A plecat și a lăsat pustiul. În pat. În casă. În bucătăria de unde nu se mai aude niciun cântec cu miros de cafea, dimineața. Și nici nu mai vine să te sărute dimineața mirosind a zori, a moleșeală și lene de bărbat răsfățat.
Iar seara. Cel mai greu e seara. Nici nu îți vine să mergi acasă. Îți găsești tot felul de preocupări la serviciu doar-doar nu va trebui să pleci acasă. Dar nu ai ce face. Vine ora, te ridici și ca o amazoană răpusă, mândră, dar plină de răni, te îndrepți înspre apartamentul tău. Intri. Parcă e un mormânt. Niciun zgomot. Iar liniștea taie în carne vie. Niciun pic de lumină. Și te doare așa de tare, de îți vine să te chircești și să nu te miști în loc. Atât de tare, încât durerea o resimți fizic și ai impresia că la orice mișcare mii de cuțite te taie la osul inimii. Aia, de nu mai știi de pe unde să o aduni. Ai hemoragie la suflet și nu ai cum să o oprești. Nu are cine să îți pună garoul iar tu eși prea rănită ca să faci asta singură.
Și te trezești în miez de noapte, icnind de durere. Te rostogolești în tot patul, rugându-te să mai găsești câteva celule moarte, care i-au căzut de pe trup în noaptea dinaintea plecării. Și nu e nimic acolo. Pentru că ai schimbat lenjeria. Să miroase a proaspăt și curat, așa cum vă plăcea vouă. Îți e atât de dor de căldura pielii lui încât îți vine să urli. Dar la ce rost? Nu ai face decât să trezești vecinii de sub tine, care vă băteau în calorifer atunci când făceați dragoste. Și taci. Urli în tine. Până când nu mai ai glas și te răzbește din nou somnul. Acela agitat. Cu vise multe și urâte în care fugi de cine sau ceva nevăzut și neștiut, dar niciodată îndeajuns de repede pentru a fi sigură că vei scăpa.
Și tot așa, zile, săptămâni, luni, în care te faci soră de sânge cu durerea, că prea v-ați obișnuit una cu alta și parcă nici nu te mai deranjează așa. Dar vine o dimineață. Ieși la plimbare cu dulăul și vezi că a înflorit liliacul. Auzi păsările cântând. E aproape vară. Cât ai visat la vara asta. La soarele care te mângâie pe pleoapele nedeschise de teama pierderii vreunui crâmpei de vis. Și a venit. În sfârșit. Pe nesimțite, așa cum ți-a venit vara, te trezești zâmbind. Ai gust de bucurie pe vârful limbii și ți-l pui pe buze. Că prea nu îți vine să crezi. Parcă e mai bună decât gustul lacrimilor. Da. E clar. Cum să fie altfel când tu întotdeauna ai preferat dulciurile chestiilor sărate?
Și, întocmai ca un copil mic, te ridici. Din nou. Încet. Te sprijini de tot ceea ce găsești în cale. Știi ca de acum nu mai există altă cale, decât să stai pe picioarele tale. Îți va mai lua ceva timp, dar se va întâmpla. Și te bucuri. Pentru simplu fapt că ești în viață. Că poți să simți mirosul puternic, dar blând al liliacului. Că ai muzică, și film, și carte, și prieteni dragi și buni. Că ai mări și țări de văzut. Că ai suflet de iubit și piele de mângâiat și ochi de sărutat. Că ești sănătoasă și tânără și frumoasă. Așa, dă-ți capul pe spate și hohotește. Veselește-te și dansează. De una singură. Muzica e la fel de frumoasă. Tu să o ai pregătită, întocmai ca sufletul. Pentru ca atunci când veți fi doi să aveți ce dansa și iubi.
Așa, dansează draga mea. Fără teamă. Știu că te doare. Dar îți promit că o să treacă. Tu exersează-ți bucuria. În fiecare secundă. Dă-i sufletului motive de veselie și o să vezi, că, până la urmă, va zâmbi. Că din asta e plămpădit: bucurie și iubire. Doar de la veselit ai ridurile acelea de expresie din jurul ochilor și a gurii. Hai, mai plângi vreaun ceas-două și apoi apucă-te de cules frumos. E peste tot în jurul tău. Ia uite, de când tot povestim verzi și uscate a ieșit și soarele. Da, exact pe strada ta.
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
