E aproape miezul nopţii. După jumătate de oră de negocieri, a adormit în trei minute de când a pus, istovit, capul pe pernă. Dură negociere, de parcă mâine nu e altă zi în care să jucăm “Many Iscusitul”. Stă pe o parte, ţinându-şi în braţe plușul preferat, Bubu pe numele lui. Bubu îl cunoaşte dinainte să îl aducă barza, că îl ţinea mami sub burtă. Pe Bubu, nu pe el. 🙂
Părul abia spălat îi desenează perna într-un contur amuzant, în timp ce gura şi ochii i se odihnesc în sfârşi. Așa liniștit, îmi pare alt copil. Îl măsor cu privirea. Doamne, cât s-a lungit. Îmi amintesc de vremea în care încăpea, pe jumătate ce-i drept, pe o pernă mare. Mâinile … i-au crescut atât de mult de la vremea la care ne strângea din reflex ori de câte ori ne prindea vreun deget în preajmă. Spatele este al unui … băieţel, nu al unui bebeluş. Mă uit la el ca în căutarea unei descoperiri, ritual pe care îl repet în fiecare seară după ce adoarme. Și de fiecare dată îl văd cu alti ochi. Și nu înţeleg …
Nu înţeleg unde s-a dus vremea… mă lovesc din toate direcţiile amintiri şi sentimente care mai de care mai contradictorii: teama de dinainte de naştere, copleşirea de când i-am auzit primul plânset, panica de când am ajuns cu el acasă, teama de a nu-l frânge la primele băi, disperarea că nu ştim ce are, de ce plânge întruna, teribila neputinţă de a-i alina colicii … Şi straniu este că rememorarea tuturor acestor episoade mă face să zâmbesc din ce în ce mai larg. Nu pentru că şi el, şi noi, am pătimit, ci pentru că am trăit şi trăiesc în continuare momente din astea.
Nu înţeleg nici genetica … O înţeleg atât cât ni s-a predat la şcoală, da’una e teoria şi alta e să vezi boț din carnea ta cu apucăturile tale. Cu gesturile tale. Strict moştenite. E al meu, sigur e al meu. Pe lângă faptul că l-am văzut în primele secunde după naştere, e suficient să îl observ ca să mă regăsesc în viteza cu care se aprinde, în bucuria cu care întâmpină oamenii – cunoscuţi şi necunoscuţi deopotrivă, în neîntrerupta căutare de răspunsuri. Eee, aici poate e şi vârsta “de vină”, dar e şi ceva mai mult. Ceva al lui amestecat cu ceva de-al meu. Sete de cunoaştere, îmi spun eu, zâmbindu-mi mândru în bărbie. 🙂
Nu înţeleg nici relativitatea timpului … deşi ştiu că unele nopţi, legănându-l prin casă, mi-au părut interminabile … La limita prăbușirii fizice și epuizării psihice, nu a existat niciodată motiv mai bun să rezist decât dorința de a fi sigură că lui îi este bine.
Nu înţeleg de ce stau la serviciul ăla atâtea ore şi ratez nişte lucruri … Înţeleg şi în acelaşi timp nu înţeleg … ori poate nu vreau să (mai) accept.
Nu înţeleg de ce trebuie să fie toate ale casei orânduite, pierzând ore pe care le-aş putea petrece cu el … Din nou, înţeleg, şi totuşi nu (mai) poate fi aşa.
Nu înţeleg de ce îl reped uneori, obosită ori frustrată fiind. Şi în unele seri plâng din cauza asta. Şi îmi spun în cap: “Oano, ticăloasă ce eşti, ăsta e un om; ai face bine să nu îl strici”. Oricine citeşte rândurile astea ar putea spune că-s o tâmpită, că nu ştiu să mă organizez, că nu ştiu să îmi setez corect priorităţile … Oricine, mai puţin cei care mă cunosc. Şi aş vrea să îi transmit copilului meu ceva cu care eu încă lupt: părerea celorlalţi este o noţiune relativă – trebuie să te afecteze doar atâta timp cât cei care o emit: 1. Te cunosc cu adevărat; 2. Ţi-s dragi ori tu lor.
Nu înţeleg nici asta cu păsatul… Mare parte din viaţa mea mi-a păsat mult de cea ce zic unii și alții. În îndrumarea lui Alex în viaţă am ales să judec cu capul şi inima mea şi să nu mă dau după ce spun neaveniții, după cum bate vântul … O fi bine? O fi rău? Fiind carne din carnea mea, va fi singurul în măsură să judece asta când va fi om în toată firea.
Om în toată firea… nici asta nu înţeleg … E în natura lucrurilor: copiii cresc şi îşi fac o viaţă a lor. Asta e menirea părinților pe pământ: să îi crească. Și să nu se agaţe de ei, să nu îi sufoce, să nu îi împiedice să îşi caute fericirea pe propriile picioare. Gândul asta e prea greu de digerat acum. O să mă gândesc la asta mâine, vorba lui Scarlett, mâine fiind evident, peste un an sau zece. 🙂
M-am străduit să nu fiu distantă, însă nici sufocantă. Să nu îi ştirbesc independenţa ori să îi îngrădesc personalitatea şi în acelaşi timp să îi fiu mereu aproape pentru când îmi va cere ajutorul. Zi de zi, când fac alegeri, mici sau mari, îl port în gândurile mele. Şi tot nu înţeleg cum îmi pot păstra speranţa că este de ajuns. Într-o zi pleacă în lume şi tot ce pot spera este că genele, educaţia, cei şapte ani de acasă, caracterul şi încă o serie de factori înfricoşător de incontrolabili, vor fi de ajuns ca să fie om între oameni. Ca să fie fericit. Să păşească drept.
Nu înţeleg de ce în unele momente am inima cât luna de plină, uitându-mă la cât de fericit este, iar în altele mă cuprinde gândul ăl rău că nu e bine ce fac, cum îl cresc … Oare alţi părinţi tot aşa simt? Vreo două mame prietene sigur, că am avut eu curaj mai demult să deschid tainiţa asta a sufletului meu şi să le mărturisesc cele ce am scris mai sus. Or mai fi alţii ca mine? Ca noi? Cu simţurile alerte la orice adiere în fragila desăvârşire de suflet, cuget şi trup ale propriei odrasle? Încercând mereu să asculte, să înţeleagă, să anticipeze, să înfăptuiască, să îndrume, să preîntâmpine, să se înfrâneze, să … îi dea drumul? Sigur sunt, mulţi, mulţi părinţi fac asta.
Un alt lucru pe care nu îl înţeleg este… ce dracului mai caut … şi de ce. Ce sensuri? Ce căutare metafizică? Nu cred că un copil este răspunsul universal la întrebările esenţiale ale vieţii. Şi poate că nu înţeleg multe , dar:
înţeleg de ce urma buzelor lui pe obrazul meu îmi ţine de cald la minus 10 grade;
înţeleg de ce zâmbetul lui fericit îmi pompează energia ce mă ţine în priză 19 ore din 24;
înţeleg de ce mâinile lui în jurul gâtului meu îmi sădesc flori în inimă, indiferent de anotimp;
înţeleg de ce mă preschimb în leoaică atunci când mi se pare că ceva sau cineva ar putea să îl rănească, în cel mai mic fel;
înţeleg de ce devin dicţionar medical ambulant atunci când nu i se acordă cele mai potrivite îngrijiri;
înţeleg de ce mă supăr pe taică-său atunci când îl nedreptăţeşte;
înţeleg de ce o cert pe buni atunci când nu îi arată ce a fost bine şi ce nu a fost bine într-o situaţie în care a greşit.
Pentru că până acum 4 ani nu îl întâlnisem pe Alex. Pentru că el a completat tot ceea ce eu căutam să aflu despre viaţă, despre lume şi despre mine. Și pentru că niciodată n-am simţit pentru nimeni felul ăsta de dragoste: pământ, aer, apă, foc, lemn, metal.
Pe Oana o găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
