Mi-am pus mereu întrebarea: de ce există centre pentru dependenții de alcool și droguri, dar pentru dependenții de ciocolată, nu? Mai ales că ultimele studii relevă că dependența de zahăr e similară dependeţei de cocaină. De ce mă mir? Ambele sunt prafuri albe care ucid încet, dar sigur.
Mă lupt cu dependența de ciocolată de când mă știu, îi declar război constant, dar perioadele de armistițiu se prelungesc uneori periculos de mult. Sunt furioasă, fac sport doar pentru a elimina caloriile surplus din cauza dulciurilor. Cred că seamăn cu tata, care i-a spus mamei atunci când s-au luat: “Eu nu beau, nu fumez, dar mie să-mi faci dulciuri.” Un timp m-am alinat cu gândul că iubesc dulcele pentru că eu sunt dulce, dar asta a ținut până într-o duminică la masa de prânz când eu am afirmat că în loc să mănânc mâncare, prefer o ciocolată, la care tata mi-a spus: “Ăsta e drumul sigur spre diabet.” Ştie el ce spune, îl poartă cu el de șase ani și nu e tocmai plăcut să te ridici de la masă, când se servește desertul, pentru a-ți face injecția cu insulină.
Nu mă înțelegeți greșit, eu sunt echilibrată (halal pledoarie!), încerc să consum hrană sănătoasă, mă hidratez, fac sport, nu (prea) pierd nopțile, sunt disciplinată cu mine, dar la capitolul dulciuri sunt un dezastru. M-aș muta în Turcia doar pentru baclava, aș da bucuroasă toate mesele din timpul zilei pe tartă, eclere, prăjituri de casă și brioșe.
Mă opresc că deja încep să creionez paradisul lui Parpangel al lui Budai-Deleanu.
Uneori o mai scald: un fruct, o lingură de miere, eh, nu ține mult, ba nu, o singură data am reușit opt luni, dar ambiție ca aceea o dată în viață ai.
Prima strategie a fost: „Hai, mă, nu mă face pe mine o bucată de ciocolată, am depășit eu altele mai grele”. La mine nu a fost o metodă longevivă.
A doua strategie a fost: „Puțin și cu măsură. Faci în așa fel încât o ciocolată (de preferat, neagră) să-ți ajungă o săptămână.” În loc de șapte zile câte programasem, nu știu dacă au fost șapte ore… poate dacă le număr și pe cele dormite. Asta-i strategia bețivului care își promite că nu mai bea și își ascunde sticla după cel mai greu de urnit dulap.
Ştiți ce? Dacă tot faceți greșeli, măcar nu le mai repetați pe ale mele, faceți unele mai inteligente.
A treia strategie e de inspirație budistă: „Acceptă-ți această nevoie, nu lupta împotriva ei pentru că astfel o amplifici”. Mda, frumos spus.
Gata, mă accept așa cum sunt, mereu în șoc hipoglicemic și cu dorință de dulce.
Gata, mă accept așa cum sunt, vorba unui coleg tatuat pe tot corpul: “Fiecare are piticii lui.”
A căzut și asta… și m-am oprit, spunându-mi: “Sunt studentă la Psihologie, studiez și citesc zeci de ore despre cum funcționează psihicul uman. Trebuie să existe o soluție, nevoia asta de dulce, care parcă vine din toate celulele mele, vrea să-mi comunice ceva mult mai important, să mă facă conștientă de ceva profund.” și încep cu analiza și introspecția, pe principiul că orice întrebare adresată exteriorului își are răspunsul în interior.
Atunci când pierdem dulcele vieții: o relație frumoasă, persoana iubită, un job satisfăcător, confort, orice lucru, situație sau persoană care generează plăcere, avem tendința de-a-l înlocui cu un alt “dulce”: paste, pâine, prăjituri, ciocolată, alimente care generează secreția hormonilor care odată erau secretați de conversația cu persoana iubită, de exemplu. Pe termen lung nu supraviețuim cu dezechilibre semnificative pe niciun plan, așa că înlocuim persoana cu Milka. Căutăm surogate.
Un exemplu din viața mea: Când am încetat să mai vorbesc cu băiatul pe care îl iubeam, am știut că dacă nu voi secreta pe alte căi hormonii de fericire pe care îi eliberam când vorbeam cu el, nu voi rezista. Am cântărit alternativele: fac sport, mănânc ciocolată sau vorbesc cu altul. Era necesar să umplu golul.
Eram pe cale să depun jurământ monahal, deci nu se punea problema să vorbesc cu altul, ciocolată am zis că nu o să consum pentru că nu aveam bani să schimb mărimea 34 cu 44, așa că am început să fac jogging… fugeam de se uitau oamenii după mine și își făceau cruce. Cred că la ora actuală pot alerga la un maraton fără probleme. Iubeam momentul acela când eram la duş și simțeam ce simțeam în timpul conversației. Creierul poate fi păcălit!
Nu cred că veți găsi metoda asta în tratatele “serioase” de psihologie sau în literatura de specialitate, dar garantez că funcționează.
Succes și iubire!
Guestpost by Alina Rotaru
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Trufe de ciocolată sau eclere?
Despre droguri și ravagiile pe care le fac
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
