Sarea și piperul audienței, în sensul cel mai profund al cuvintelor, o aduce scriitorul cu textul său. Experiența teatrală are nevoie de un text. Povestea textului trebuie să aibă la bază dovada unui mesaj nobil de preferință, care zgâlțâie spectatorul de pe scaun – după vizionare – adică să îl îndemne să-și pună întrebări. Și are nevoie de actori, care să-i dea viață textului. Actorii sunt personajele care joacă diverse roluri. Ce altceva ne mai trebuie? Decoruri și costume?
Ca actor trebuie să înnobilezi decorul existent cu realitatea lucrurilor care se află în încăperea locului personal pe care l-ai ales. Majoritatea decorurilor există pentru a ilustra vreo idee a a scenografului sau a regizorului și renunțarea la ele nu ar micșora plăcerea publicului. Dacă sunteți tentanți să rostiți “Eu aș!” vă rog să vă înfrânați preferințele. Testul unui decor cu adevarat bun este: e mai bine cu el decât cu scena goală? Același lucru se poate spune și despre costume. E mai bine cu ele decât cu haine obișnuite de stradă? Teoretic, la modul ideal, răspunsul poate fi da, însă rezultatul este, de obicei, nu. Și totuși publicului poate să îi placă o producție care dă greș la toate aceste teste. Excepția este acel gen de decor care face șmecherii, se descompune, trece prin transformări interesante. Pe lângă personaje, decoruri și costume mai avem nevoie de scenograf, regizor, coregraf etc, că doar toți contribuie într-o măsură mai mare sau mai mică la punerea în scenă a piesei, nu-i așa? Vibrația și energia de pe scenă, coloana sonoră de pe fundal, vivacitatea sau starea emoțională a personajelor, cum vorbesc, cum își mișcă corpul, decorul și așa mai departe, toate sunt elemente care pictează tabloul complet al unei piese. De aici, undă verde spre interpretarea ei.
Deci cum interpretăm o piesă de teatru?
Pai, simplu ca bună ziua! Ca spectatori, putem să vedem și simți drama/comedia așa cum sunt jucate ele în realitate. Sau putem să ne grăbim să privim piesa prin propriile noastre filtre și să începem să emitem judecați, prejudecați, să punem etichete, să proiectăm. Hai să fim serioși! O piesă complexă de teatru nu o poți descifra ușor, așa, din prima, indiferent câte pretexte sau argumente realiste născocește creierul uman ca justificare a realității din mintea regizorului, dar mai ales a scriitorului. Cei din urmă cunoscând în esență mesajul original. Când cei doi se întâlnesc pe furiș au ce râde pe înfundate. Este ca și cum te-ai duce la un vernisaj și te-ai strădui să înțelegi la nivel logic un tablou abstract, încercând să-ți dai cu părerea (mai ales că e gratis). Privești ca o curcă în lemne. Rămâi tablou pentru că nu știi cu ce a plecat la drum pensula artistului. La fel, e când asculți un cântec cu versuri abstracte sau citești beletristică abstractă. Sigur poți să sucești, să răsucești o perspecticvă pe toate părțile din toate unghiurile, de dimineață până seară.
Regizorul vieții
Teoretic vorbind, regizorul pentru actori e ca dirijorul pentru cântăreți. Regizorul e acel om care e uns cu toate alifiile, a trăit și văzut multe la viața lui, cel care are atenție distributivă și știe să scoată tot ce-i mai bun la suprafață din actori și implicit din acea scenă. Uleiul sare când se concentrează pe parțile bune ale actorilor. Scoate tot untul din ei. Practic, însă, regizorul nu e cel mai important om în teatru. Ne putem lipsi de această funcție.
“Un regizor care are ceva interesant de făcut la text nu înțelege textul” zice maestrul rus Stanislavski.
“Ca un regizor să facă ceva “interesant” cu un scenariu e mai rău decât erezia – este o impertinență. Tot Stanislavski spunea: “nu te atinge de el dacă nu îl iubești”. Dintre ravagiile regizorale, cel mai direct nociv este denigrarea textului, să zici că textul nu are nici un înțeles sau, în cel mai bun caz, are doar înțelesul pe care-l născocește regizorul să i-l atribuie. Un regizor consacrat din America spunea că dacă iei câțiva actori la un teatru de vară și le ceri să învețe replicile pe din afară, pentru că piesa trebuie să se joace poimâine seară, puteți vedea că auto-regizarea lor firească va fi superioră celei a majorității pieselor care au fost onorate de serviciile unui regizor. Același lucru, desigur, este și cu figuranții aflați pe un platou de filmare. Dacă priviți micile grupuri în care ei se strâng în mod firesc, în timp ce așteaptă pregătirea cadrului ce urmează să fie filmat, veți observa o scenă de masă mai naturală, mai captivantă decât majoritatea scenelor confecționate. De ce? Pentru că figuranții înainte să pornească aparatul de filmat se așază în grupuri și pe poziții din care speră să-și satisfacă simplele nevoi omenești: bârfa, trasul unui fum, protecția, camaraderia, adăpostul, informația s.a.m.d. Încă o dată, cu cuvintele marelui Stanislavski: “un regizor care are ceva interesant de făcut la text nu înțelege textul”.
Un copil emigrant din Europa venea cu vaporul. El stătea la prova, cu mâna sprijinită pe balustradă, și, cum nava se ridica și cobora pe valuri, mâna lui se înălța sau, coborând, apăsa pe balustradă, așa încât, după o vreme, copilul a început să aibă plăcuta senzație că eforturile depuse de el pe balustradă provocau mișcarea de sus-jos a navei. Așa se întâmplă și cu cei mai mulți regizori. ” – David Mamet
Actorul social
Ca actori sociali proiectam tot felul de scenarii în viața de zi cu zi. Ceea ce este în aparență, nu este în esență. Nimic nu e ceea ce pare. E doar o iluzie cu care ne hipnotizăm și hrănim creierul. Când visezi frumos cai verzi pe pereți, de fapt alergi după potcoave de cai morți. Cuvintele pot minți înainte de intrarea pe scenă. Comportamentul spune întotdeauna adevărul pe scenă și nu ai cum să-l distorsionezi. Apoi, pe scenă este o realitate ca actor sau spectator. Te adaptezi și te racordezi la ea. În viață e la fel. Dacă nu, riști să fii catalogat șuetist de bodegă. Cum ești la cârciumă, așa ești și când urci pe o scenă.
Încă ceva, textul scriitorului trebuie trăit de actori și spectatori atât în sala de spectacol cât și în afara lui, nu doar așezat pe hârtie și livrat în biblioteci către public. Dacă vrei să îl înțelegi mai bine. În caz contrar, nu are rost să te enervezi și să arăți ca un sifon agitat căci nu înțelegi o piesă de calibrul “CAII LA FEREASTRĂ” de Matei Vișniec. Mai bine râzi la toată mascarada de pe scenă.
Indiferent că e piesă de teatru, film, tablou, carte, pentru o interpretare cât mai aproape de realitate sau pentru o abordare din mai multe lentile de vedere citiți multă critică și dezvoltați-vă gândirea critică.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
