Aseară. În troleibuzul 86 urcă o blondă platinată. Pasagerul de pe scaunul din față o privește cu jind resemnat, dintr-un fâș adidas de la second hand. Ar vrea și el una. Dar, printr-o misterioasă manevră cognitivă, toată piscina lui genetică (în traducere liberă „gene pool”) îi comunică un Nu Se Poate răspicat. Secole de tratative inter-genuri inscripționate în ADN-ul lui îi răspund la întrebare înainte să o sintetizeze în vocabule. Eu stau și mă întreb: cum naiba, adică ăsta are acces la ditamai inconștientul colectiv și îi e interzisă o platinată, acolo?
Americanii au expresia „out of your league”. Noi o avem pe aia cu „nu-i de nasul tău”. Mi se pare mai intuitivă a noastră. Orice om ar trebui să-și urmeze nasul. Nu mai spun că simțul mirosului nu numai că te scoate din c…, dar de multe ori te ajută să nici nu-i ajungi prin proximitate.
Și cu toate astea verdictul mi se pare nedrept. O vopsea de păr, în luptă cu un fâș șifonat, câștigă întotdeauna. Chiar dacă vopseaua a costat 20 de lei și fâșul 30. Chiar dacă fâșul îl porți 5 ani și culoarea o reînnoiești lunar. E adevărat, costurile de întreținere pledează definitiv în favoarea superiorității de clasă a vopselei. Pentru că obrazul subțire cu cheltuială se ține. La fel și firul. Nu ăla de nailon din fâș. Ăl’lalt.
Omul stă acolo și se uită. Blonda nu se uită. A perfecționat arta de a nu privi nicăieri, treabă dificil de executat de către oricine posedă ochi pe față și îi ține deschiși. Și eu mă uit. Mi-e milă de el. De ce? Din ipocrizie. Vorbește conștiința din mine. Vorbește prostii. Niște prostii drăgălașe, dar asta nu le face mai deștepte. Încearcă să mă facă să cred că eu decid. Că pot să fac ce vreau și că, dacă nu fac, înseamnă că nu vreau. Aiurea. Suntem toți participanți la vorbăria cealaltă, fără timp și cuvinte, așa că și cromozomii mei au o opinie la chestiune. Îmi dau seama că simțirea mi-e ipocrită, și nu pentru că mila e ceva lipsit de respect sau un semn de dispreț, ci pentru că nu. Când zice cromozomul nu, e un nu fără explicații. Da, poți să te silești să iubești, adică se te comporți ca și cum ai iubi. Când ți-o mai fi milă altă dată, că lumea-i rea și neiubitoare, ia-l tu frumușel acasă și fericește-l. Pe mine nu mă lasă mama, bunica, străbunica și tot cârdul de strămoși care stau la pândă prin troleibuze să distrugă șansele la fericire ale călătorilor pașnici, dar prost articulați genetic. Să credeți voi că numai rudele de gradul 1 comentează când nu le place alesul.
Cum am ajuns de la fâș și vopsea la strămoși și cromozomi? Păi simplu. Nu haina îl face pe om, omul își pune haina pe el. Unii s-au născut în trening. Restul e doar o formalitate. Pot să se îmbrace în case de modă jumătate de viață, că treningul e tot pe ei, ca o aură infamă. Aia din care se nasc violurile și căsătoriile din interes. Dar, ca să simplificăm lucrurile, să revenim la călătorul cu fâș și blonda fără privire. Poate că el e un artist talentat. Poate un spion sub acoperire. Un super-erou. Clark Kent al lui Superman. Neah. Stră-stră-stră-bunică-mea îmi șoptește că e exact ce văd eu și ce vede și blonda: neinteresant pentru supraviețuirea speciei; nu, nici dacă specia nu supraviețuiește altfel. Și știe și el asta, amărâtul. Într-o paranteză fie spus, la Clark Kent ăla nu te-ai uita de două ori dacă n-ai ști că din când în când își mai pune chiloții peste pantaloni, zboară, se luptă cu ăia răi și salvează lumea, inclusiv babele și prințesele. Păi, Clark e băiat bun, cuminte, muncitor – o să obiectați. Exact. Ăștia mor primii.
Așa. Și acum să ne imaginăm că în troleibuz urcă Humphrey Bogart. Viu. Nu știu ce-ar face blonda, dar eu m-aș lua la păruială cu tot inconștientul colectiv. Și tot degeaba. Ce să caute Humphrey Bogart la Piața Gemeni, în 86?
Citiţi şi
Nu-mi făcuse nimic, dar nu-l mai suportam (răspunsul ei)
Papa Francisc: Cele mai grave păcate sunt mândria și ura, nu păcatele cărnii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
