Când citesc diferite reportaje, articole despre femei care suferă după diferiţi bărbaţi şi chiar mai şi aud în jurul meu vorbindu-se despre asta, mi se pare o pierdere de timp şi de energie şi nu pot înţelege anumite reacţii şi comportamente. Am trecut printr-un divorţ demult sau nu, pentru mine a trecut foarte mult timp. Poate că alte femei care trec prin acelaşi lucru nu ar fi de acord cu mine.
Am divorţat în mai 2014 mai exact. În aprilie 2014, am mers împreună la notar, fiecare din noi nemaisuportând comportamentul celuilalt, punând astfel capăt unei căsnicii destinate eşecului încă de la început. El, un „pasionat” al jocurilor de noroc, un tip afemeiat, cu lipici la femei, pentru care mai importanţi au fost „băieţii lui” şi ieşirile, decât soţia şi fetiţa lui. Eu, o tipă perfecţionistă, cicălitoare, care dorea din partea lui mai multă implicare în creşterea fetiţei noastre şi mai multă atenţie. Mi-a fost greu să pun capăt relaţiei şi să îi cer divorţul, dar am vrut linişte pentru mine si fetiţa mea, certurile devenind tot mai dese și mai aprinse. Iniţial, ca orice femeie, am crezut că acest pas îl va trezi la realitate şi îl va aduce înspre familia lui, dar jocurile de noroc sunt o boală grea, dacă nu accepţi că ai o problemă, e foarte grav, iar oamenii nu se schimbă.
Eu, una, nu m-am schimbat. Sunt o persoană simplă, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Provin dintr-o familie dezbinată, unde tatăl meu nu m-a vrut, nu a fost prezent și nici nu mă salută pe stradă. Am crescut alături de mama și de bunicii mei, până când mama a hotărât să îşi refacă viaţa. Proastă decizie sau, mai bine spus, şi-a ales prost partenerul. A apărut sora mea, de aceea nu am putut niciodată să mă supăr pe mama că s-a recăsătorit, divorţând după 14 ani de mariaj nefericit.
Până în prezent, am urmat tiparul mamei, dacă pot spune aşa. Omul pe care mi l-am ales pentru a fi tatăl fiicei mele se trage din domeniul fotbalului, ca şi tatăl meu, ca şi fostul meu socru, cu aceleaşi vicii. L-am iubit şi ne-am căsătorit din dragoste şi pe fetiţa noastră tot din dragoste am făcut-o. Primele luni alături de el au fost minunate, pe durata sarcinii a fost cel mai protector bărbat şi cel mai drăgăstos. Apoi am născut şi, treptat, a devenit un străin pentru mine. Lipsea mult de acasă, iar când era acasă tot absent era. Încet am început să descopăr şi să aflu diferite minciuni şi să îi văd adevărata faţă. A urmat divorţul, amiabil chiar în orice privinţă, şi în privinţa fetiţei noastre, el îşi dorea libertate, iar eu îmi doream linişte. Am mers la notar, mare greşeală.
Am muncit mult pentru a-mi ţine familia pe linia de plutire. Nopţi nedormite şi muncite pentru a plăti chiria şi pentru a-i lua copilului meu tot ce are nevoie şi chiar pentru ca fostul soţ să aibă pentru distracţiile sale; deşi câştiga destul de bine, nu îi ajungeau niciodată banii. Ca arbitru de fotbal câştigi foarte bine dacă eşti bun şi ai meciuri. Ar fi putut liniştit să suporte cheltuielile familiei. Mereu am fost o fată muncitoare şi am muncit de la 16 ani. Mi-am dorit ca orice femeie o căsuţă pentru mine si familia mea. De aceea, când fetiţa mea a făcut 6 luni, m-am întors la lucru.
După divorţ m-am apucat de facultate, până atunci fostul soţ spunându-mi că nu am ce să fac cu ea, că ce îmi trebuie mie aşa ceva. Acum studiez contabilitatea şi profesez, nu e ceva ce îmi place foarte mult şi ceea ce mi-aş dori să fac până la pensie, dar e un loc de muncă decent pentru orăşelul în care trăim şi îmi oferă un salariu decent.
După divorţ, o femeie excepţională, pe care nu o cunosc personal, dar care mi-a intrat la suflet şi mi-a fost exemplu, m-a ajutat foarte mult prin articolele ei minunate şi prin vorbele ei. Ea m-a făcut să văd că eu, de fapt, nu îmi mai iubeam fostul soţ şi nu îl mai doream în preajma mea. Dar pentru fetiţa mea am fost de acord cu un program flexibil pentru a fi prezent în viaţa ei, deşi nu cu el petrecea timpul acela, ci cu părinţii lui.
Şi a urmat o perioadă în care a vrut să reluăm căsnicia şi cu toate promisiunile pe care o femeie vrea să le audă şi l-am primit înapoi, deşi nu îl mai iubeam, dar m-am gândit că fetiţa noastră merită să aibe ambii părinţi lângă ea, așa cum n-am avut eu.
Mare greşeală. Repet, oamenii nu se schimbă. În relaţiile toxice pe care le avem, cu parteneri nepotriviţi, nu ne schimbăm, ne „îndobitocim”, mai ales dacă cel de lângă noi ne trage în jos. După patru luni de la reluarea „căsniciei”, au urmat o serie de certuri începând cu Crăciunul, când ne-a lăsat fără bani în casă şi multe alte situaţii până în ianuarie când, după o ceartă, a luat toţii banii din casă, inclusiv şi cei scoşi de la bancă pentru renovarea unui apartament ANL primit înainte de Crăciun, şi dus a fost.
Că m-a scos din casă şi m-a aruncat pe scări şi că tatăl lui a sărit să mă bată au fost ciupituri de ţânţari pentru mine pe lângă durerea resimţită după ce mi-au luat copilul de lângă mine, smulgându-mi-l din braţe, nepăsându-le că fetiţa mea plângea după mine. A urmat o perioadă în care nu mă lăsau să o văd decât cu porţia. Au îndepărtat fetiţa de mine prin toate mijloacele posibile. Asta durere. Sufletul îmi plânge zi de zi, în continuu, şi mă lupt cu morile de vânt.
Avem un sistem juridic în această ţară menit să îi afunde pe cei care au nevoie de el. Nici poliţia, nici executorul nu au putut face nimic pentru că nu am ordin judecătoresc, ci doar o hârtie de la notar, în baza căreia nu pot acţiona. Din ianuarie şi până acum duc o luptă grea prin tribunale, pentru a-mi lua fetiţa acasă. De atunci îmi văd copilul când vrea fostul soţ, cu porţia. Fetiţa mea e în grija bunicilor paterni şi locuieşte cu ei, tatăl ei locuind în altă parte. Procesul de stabilire a domiciliului s-a încheiat la sfârşitul lunii septembrie şi eu încă aştept acea nenorocită de sentinţă pentru a-mi putea lua fetiţa acasă, deşi mi-a jurat că va face apel şi de data aceasta va câştiga şi nu o voi mai vedea până nu se va încheia şi judecarea apelului şi nici să nu îmi fac speranţe pentru a o lua acasă, până la definitivarea sentinţei.
Şi atunci vă întreb, unde trăim? În ce ţară trăim? Îmi iubesc copilul mai mult ca orice pe lumea asta şi vreau să aibă o copilărie liniştită şi să simtă că este iubită, să ajungă un adult fără probleme. Sufăr enorm că nu e lângă mine şi că în această perioadă s-a ataşat mult de bunica paternă. Îmi lipsesc poveştile de seara, băiţa, plânsetele fără motiv exact, nazurile la mâncare, boacănele făcute, îmi lipseşte dezordinea, îmi lipseşte mirosul ei.
Şi acum să îmi răspundeţi mie sau chiar vouă, cele care suferiţi după aceşti indivizi, cum să suferi şi chiar să ai gânduri negre, după un bărbat, dacă îl pot numi aşa, care pleacă fără explicaţie, care te înjoseşte, care te maltratează fizic şi psihic. De ce suferiţi după ei? De ce staţi lângă ei? Cum să îi permiţi unui bărbat să te afunde într-o depresie din care să fii în stare să îţi sacrifici propriul copil? Treziţi-vă la realitate, femei, am vrut emancipare, am vrut drept de vot, am vrut egalitate şi acum ce facem? Suferim după ei, după cei care ne-au ţinut ca pe o proprietate şi chiar ca pe nişte sclave. Ridicaţi-vă, pentru că sunteţi capabile de multe lucruri, mai ales cele care sunteţi deja mame, aveţi tăria în voi de când aţi dat naştere acelui suflet minunat să luptaţi pentru voi şi copilul vostru şi să fiţi fericite fără să depindeţi de un bărbat.
Eu acum realizez că suferinţa resimţită în urma divorţului a fost un spin mic care mi-a intrat sub unghie şi mă jena. Copilul meu, fericirea şi liniştea lui e cel mai important lucru pentru mine. Ea e sufletul meu şi pentru ea mă zbat în această ţară unde „totul este posibil”.
Guestpost by Ozana Radu
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
