Am învățat o lecție de agățat în cuierul de pe peretele din fața ușii de la intrare, s-o mai îmbrățișez cu privirea când intru în casă deznădăjduită. O lecție despre oameni în general, căci nu mă refer doar la iubirea din cuplu. O transform în cuvinte căci, poate… cineva aici are nevoie s-o audă.
Atunci când iubești mult un om, îi dăruiești tot, și ce nu ai, și ce, poate, nu ar trebui dat nimănui. Dar tu dai. Dai. Dai. Dai. Pentru că iubești. Cu tot sufletul. Pentru că în iubirile până la țărm nu există jumătăți de corăbii, jumătăți de valuri ori jumătăți de furtuni. Există tot. Când iubești atât de mult un om, de nu-ți mai poți închide nasturii la cămașă de cât ți-e de mare inima în piept, când iubești în detalii, în jumătăți de secundă, în fibra cărnii și-n moleculele din aerul dintre voi, când iubești atât de mult și nu primești la fel de mult înapoi… nu-ți rupe ființa în două. Nu te înfuria. Nu te simți trădat. Nu urla. Nu lovi. Doare, desigur, dar… am învățat că în astfel de întâlniri din spatele sufletului, nu există un ”vinovat de neiubire”. Omul care a plecat din viața ta pentru că n-a știut să te iubească la fel de mult ori în aceleași culori, nu e de vină pentru asta. N-a putut. N-a știut. Nu i s-a răsturnat căruța de doruri pentru tine. Și nu-i bai.
Zău. Știu. Doare cu ecou până în tălpi, doare cu sughițuri, doare așa cum trebuie să-i doară plămânii și ochii pe cei care se îneacă. Eu n-am mai simțit din vara trecută această durere, mi-o amintesc ca pe-o rană veche, pe care când o mângâi îmi pare că mi se agață în unghii zgaiba groasă din sânge uscat.
Ce vreau să vă spun este că după ce m-am înecat și n-am murit, am închis ochii și-am zâmbit. Căci am aflat încă o dată cât de mult pot să iubesc. Mult. Adică tot. Până la capăt. Chiar dacă am învățat asta alături de un om nelalocul lui în mine, trec peste aceasta despărțire și-mi dau seama că în spatele cortinei se întâmplă o întâlnire cu… mine. Am învățat ceva nou despre minele meu: inima mea s-a lărgit.
Și-am învățat că ea, inima, indiferent ce simte, bate mai întâi în căușul coastelor mele, în miezul meu. Iubirea pe care o simt, indiferent pentru cine, vorbește întâi despre mine. Ce și cât iubesc este marea mea definiție. De ce să stau să bat la ușile caselor în care cineva face liniște ca să nu știu că-i acasă? De ce să aștept trei nopți și trei zile într-o gară în care nu va coborî din tren niciodată cea pe care o aștept? De ce să plâng și să-i rup trandafirii de sub geam? Nu. Ia să stau cumincioară. Mă vindec plecând în câmp, unde am să strig în gura mare că acum știu! Știu cât pot să iubesc! Știu cât pot să dăruiesc următorilor oameni care o să mă aștepte în poartă cu cacao și lapte fierbinte într-o cană mare. Ei știu să-mi citească în zâmbet. Oameni care mă iubesc cât îi iubesc și eu sau poate chiar mai mult. Căci ”multul” fiecăruia e diferit și nu ni-l putem cunoaște decât din om în om.
Poate de aceea există relații-epavă (relații de tot felul, repet, nu doar cele de cuplu), ca să ne descoperim țărmurile și să vedem cât de departe avem puterea să înotăm în largul sufletului. Ca să știm cât putem să iubim. Pentru acei oameni din viața noastră care vin… ca să rămână.
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
