Aşa citisem undeva. Că nu există oameni răi. Există doar oameni care suferă foarte mult. Spre ruşinea mea, nu îmi mai amintesc exact unde anume am citit, dar, vă rog, dacă știți voi, amintiți-mi.
După ce am citit, am şi înţeles despre ce este vorba. Pentru că am trăit. Şi am ajuns să cred, într-adevăr, că aşa este. Oamenii răi sunt doar oameni care uneori au nevoie de atât de multă iubire, încât, iubindu-i, rişti să ajungi să nu te mai iubeşti pe tine. Şi mai apoi, evident, tu nu mai eşti bun de iubit. De ce au ei nevoie de atât de multă iubire? Pentru că le lipseşte iubirea de sine. Şi atunci au nevoie de iubirea celor din jur ca să poată compensa lipsurile.
Se mai spune că iubirea vindecă totul. Şi sunt momente în care iubim atât de mult, încât ne sfârşim, am vrea să vindecăm, dar nu putem. Nu reuşim. Nu reuşim să vindecăm! Asta pentru că ne propunem greşit din capul locului! Nu ne-am născut să vindecăm pe nimeni. Ne-am născut să ne vindecăm pe noi înşine şi, aşa cum îmi spunea cineva, “ne-am născut să învăţăm să iubim”. Atunci când vrem să vindecăm, toată atenţia noastră este poziţionată pe celălalt. Şi încercăm, din răsputeri, ne chinuim, depunem un efort uriaş să le spunem, să le arătăm calea cea dreaptă, să le uşurăm drumul suferinţei. Nu putem să facem asta. Suferinţa înseamnă evoluţie. Fiecare are rănile sale de vindecat şi călatoriile sale de parcurs. Şi mai mult decât atât: oamenii sunt oglinzile noastre. Nu ştii cum se spune? Că de cele mai multe ori “dăm sfaturi pentru a le auzi mai bine noi înşine”.
Nu demult, m-am trezit într-o discuţie oarecum iritantă, cu o persoană care nu ştia mai nimic despre mine, discuţie în care mi se spunea despre cum ar fi mai bine să fac x lucru… Nu vi se pare cunoscut? Nu le auziţi aproape zilnic? Oameni buni! Ce ar fi să ne vedem fiecare de vieţile noastre, de căşile noastre, de sufletele noastre? Cred că, de fapt, acesta este secretul: Iubirea vindecă tot. Iubirea de sine vindecă tot. Astfel, ajungem să spunem despre cei din jur că “sunt răi” doar pentru a ne ascunde neputinţa de a ne iubi pe noi înşine. Iar dacă eu, cel nesigur pe mine, mă alătur celor la fel de nesiguri pe mine, ne vom oglindi reciproc şi ne vom certa veşnic (evident, pe noi înşine) pentru incapacitatea de a fi buni. Şi fericiţi. Şi de a fi iubiţi. Haideţi să fim iubiţi şi fericiţi! Şi să iubim. Şi să ţinem minte că, dacă nu ne iubim noi, nu ne poate iubi nimeni.
Suntem atât de preocupaţi să-i vindecăm pe alţii, ca un sistem de apărare. Cum să ne întoarcem privirea către propriile noastre suflete? Ar fi prea de tot! Cine ştie ce vedem? Hai să privim altfel: vă place răsăritul soarelui? Dar apusul? Dar culoarea ierbii care se schimbă pe măsură ce soarele se mută pe cer? Dar mările? Vi se par acestea nişte lucruri minunate? Atunci de ce aţi crede că alături de toate minunăţiile naturii ce ne fascinează simţurile la tot pasul nu este şi locul nostru, al oamenilor?
Guest post by Isac Alexandra
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
