Nu am renunțat niciodată la tine.
Trebuia să mă opresc din a-ți trimite e-mailuri… chiar dacă decizia a fost doar a mea, am luat-o foarte greu. Era împotriva dorințelor mele, dar am știut că e cea mai potrivită în acel moment. În fiecare zi m-am gândit la asta. M-am luptat cu mine, să nu îți trimit un alt e-mail, care să-l anuleze pe ultimul. Să îți scriu că, de fapt, a fost o prostie și că vreau să vorbim în continuare. Dar știam, undeva în mintea mea, că oricum nu îți pasă, pentru că nu aveai de ce. Eram oricum un nimeni în viziunea ta. O greșeală a trecutului tău, pe care ai încercat să o ștergi și nu a mers, așa că ai lăsat-o să își piardă singură urma. Așa cum mi-ai spus-o chiar tu, erai sigur că aveam o obsesie pentru tine, pe care am susținut-o timp de aproape opt ani. Obsesia însă, nu era la mine, dar nu am vrut să te contrazic căci nu m-ai fi ascultat, nu ai fi înțeles. Erai avar după control. Orice cuvânt, virgulă sau punct erau vitale pentru tine.
M-ai abordat pe o rețea de socializare din vremea respectivă, iar eu ți-am căzut în plasă ca un fulg și la fel m-am și topit. După tine.
Îmi povesteai despre experiențele prin care tu treceai și din care nu te mai recuperai. Era un fel de confesiune, dar tot eu eram certată la final, pentru că ceream să știu mai mult. Eu învățam.
@ Zeev Parush
Nu cred că se putea numi prietenie ceea ce aveam noi. De fapt, nu exista „noi”, eram doar eu și-un laptop. Însă în joaca aceasta prostească de cuvinte, eu am început să simt lucruri pe care nu mi le puteam explica. Simțeam că ești vocea din capul meu, că știi totul despre mine și că aș putea să îți spun orice. Tu ai creat acest personaj, în care puteam avea încredere, iar eu, vulnerabilă din fire, te-am ajutat. Dacă nu aș fi avut în scris tot ce îmi spuneai, puteam să cred că ești un prieten imaginar. Nu aveam nevoie de nimic fizic din partea ta. Îmi doream doar să te știu acolo, sfătuindu-mă și observându-mă prin toate etapele mele, de la adolescență până la maturitate. Ai și făcut asta. M-ai asistat, răspunzându-mi la mesaje, detașat. Așteptam orice fărâmă de interes ce putea veni din partea ta, dar asta nu s-a întâmplat. Nu îmi scriai niciodată primul, doar apăsai reply, uneori parcă din obligație. Îți scriam doar o dată la câteva luni, spunându-ți rezumatul lor, scurt și la obiect, de teamă să nu te plictisesc și să nu îmi mai răspunzi. De teamă că o să dispari! Apoi, după ce trecea momentul, așteptam cu nerăbdare să treacă și celelalte luni și să îți scriu din nou. Nu am simțit niciodată teama asta pentru altcineva, fie ele prietene bune, foști iubiți sau alte rude apropiate. Nu aș putea explica legătura pe care o simțeam când mă gândeam la tine, pe care ai recunoscut-o rar și tu, dar pe care o negai imediat după. Uneori, îți trimiteam e-mail, spunându-ți banalități, doar ca să aștept un răspuns din partea ta, să știu că ești acolo, că trăiești. Mă sfidai de atâtea ori și îmi dădeai peste nas, spunându-mi că ai relații speciale, iar eu mă bucuram doar că-mi vorbești. Mă bucuram de fiecare dată când în peisaj, adesea apărea o „ea”. Mă bucuram crezând că ești fericit cu cineva și că e suficient de important pentru tine și chiar de menționat. Mă bucuram că merită atenția ta, pentru că asta însemna că îți oferă ceva în schimb. Ceva frumos.
La început, mă chinuiai și îmi scriai să fiu atentă, să pricep și să învăț, ca printre rânduri să citesc și să-nțeleg cât de profund ești tu. Ca mai apoi să-ncerci, doar elegant, să-mi spui că nu mai poți, că ești confuz și limitat. M-ai antrenat și m-ai lăsat. Ai încercat să-mi spui că vrei să terminăm cu scrisul, foarte discret și indirect câteodată, ajutându-te de melodii ce instigau și texte ale unor scriitori mari, consacrați. De parcă ți-aș fi putut face vreun rău de la sute sau mii de km, știind despre tine doar un nume și văzându-te doar într-o fotografie de când erai copil. Ți-a fost frică să îmi dai detalii, considerând că sunt slabă cu Duhul, în inocența mea sensibilă și crudă. Ți-a fost frică să nu fac vreun lucru prostesc sau ceva anume ce avea să îți umbrească conștiința.
Însă nu mi-ai fi spus o dată: „Oprește-te și pleacă!”. Te-am rugat de atâtea ori să îmi spui să nu-ți mai scriu, că tu alegi, dar mi-ai răspuns: „Nu pot… nu știu”. Apoi mă îmbunai cu lucruri noi. Mă ucideai… mă înviai… Eram doar o păpușă cu cheiță. Mă învârteai și eu cântam.
Dar am plecat o vreme, de la mine. Treceam printr-o depresie anxioasă și devoratoare, în viața mea banală și simplistă. Ți-aș fi povestit multe, însă am preferat să îmi revin cum am știut mai bine, ca mai apoi să reîncep să scriu lucruri frumoase.
Îmi pare rău… că nu mi-ai acordat nici cinci minute din timpul tău în toți anii aceștia, în care nu să citești ori să auzi voiam, ci să asculți ce am de spus. Ai fi ieșit mai câștigat cu câțiva ani și zeci de ore, în care, în loc să fii atent, încercai să îmi explici non-sensuri și de-ale vieții drame.
M-ai subestimat mereu, la fel și ultima dată, când ți-am scris pe o bucată din suflet, oful pe care l-am avut. Am numărat minutele până mi-ai răspuns… să tot fi fost vreo douăzeci sau poate chiar mai mult. În schimb, aș fi preferat să nu o faci, era mai bine, s-ar fi încheiat exact cum a început. Cu mine în agonie, spre un răspuns, la sutele de întrebări pe care ți le-am adunat. Nu o să uit nicicând de existența unui suflet ce îmi seamănă. Și, sincer, mă bucur că fizic nu te-am întâlnit. O să rămâi în mintea mea, mereu cu acel chip pe care eu ți l-am cioplit. Iar dacă, vreodată-n viața asta, privirea ochilor noștri se va ciocni, eu o să știu, căci n-am uitat când tu mi-ai spus: „ca mine, doar eu te voi privi“.
Guest post by Irina. Irina și atât.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mașinuțe electrice pentru copii și căsuțe pentru copii: joacă și distracție în siguranță
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
