Sara are 40 de ani. Este o femeie de carieră. Nu a ales să fie singură, dar a pus profesia înaintea vieţii personale. Nu este urâtă, nu este proastă, nu este nesuferită. Şi, cu toate acestea, îşi petrece serile doar în compania unei cărţi bune sau a prietenelor sale. Dar nu s-a plâns niciodată. Pentru că este viaţa ei. Pe care o trăieşte aşa cum şi-a ales. Iar prin asta, Sara a înţeles că trebuie să-şi asume complet consecinţele alegerii sale. Cu bune, dar, mai ales, cu mai puţin bune.
***
Ioana are numai 20 de ani. Este al doilea an când pică examenul de admitere la facultate. Ce-i drept, nu este uşor. A muncit mult pentru un rezultat pozitiv, însă acesta întârzie să apară. Este descumpănită, dar nu dezamăgită. Acceptă înfrângerea cu discreţie. La fel cum ar fi primit şi reuşita. Anul care a început în clipa afişării rezultatelor va fi un nou an dedicat studiului. Visul său este prea mare pentru a putea fi abandonat atât de uşor, iar Ioana ştie asta. Deşi, pe ascuns, se lasă uneori prinsă de slăbiciune şi… dă frâu liber lacrimilor. Dar şi le şterge repede, îşi îmbracă cea mai frumoasă rochie din şifonier, îşi îmbracă cel mai frumos zâmbet şi păşeşte spre o nouă zi.
***
Anca este între două vârste. Deja la al doilea divorţ. Cu doi copii, fiecare din câte o căsătorie. Să fii mamă singură azi este o provocare continuă. Trebuie să joci rol dublu pe toate planurile vieţii. Să fii mamă singură este un act de eroism pe care contemporanii nu prea îl recunosc. Anca însă îşi cunoaşte măsura valorii sale. Îşi acceptă şi îşi iartă trecutul. Dar, mai presus de orice, nu îl regretă. Fără acesta, nu ar mai fi avut doi copii minunaţi. Fără acesta, nu ar mai fi fost ea, cea de acum: o femeie hotărâtă, curajoasă şi, în acelaşi timp, blândă şi calină. Cine o cunoaşte însă ştie că în spatele dârzeniei este şi durere, şi dor, şi dezamăgire.
Femei… Merg pe stradă, o necunoscută între atâtea alte femei. Oricare dintre ele poate avea un destin similar cu cel al Sarei, al Ioanei sau al Ancăi. Sau, de ce nu, unul cu mult mai complicat… sau cu mult mai fericit. Nu contează. Toate aceste femei sunt unice, sunt minunate, sunt perfecte în imperfecţiunea lor. Le privesc cum saltă uşor în mers, vântul le umflă fusta cochetă, pe care ele, grijulii, şi-o potolesc, apăsând-o cu palmele. Ele toate sunt rezultatul emoţiilor şi al experienţelor, al asumării şi al curajului de a merge mai departe. Sunt frumoase. Chiar dacă nu toate o ştiu. Unele sunt iubite, iar altele… nici măcar ele nu se iubesc. Şi asta mă doare cel mai mult. Pentru că mai presus de orice, fiecare dintre ele ar trebui să ştie că este o femeie adevărată! O forţă, un dar, o binecuvântare…
Prietenele mele despre care v-am vorbit la început ştiu asta, deşi viaţa niciuneia nu este una rotundă. Însă este împlinită prin asumarea propriei identităţi. A propriului drum. A propriei feminităţi. A propriei lupte. Chiar dacă nu sunt decât femei anonime, eu le admir şi le iubesc.
Dar tu… tu cine eşti? Care este povestea ta de viaţă?
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
