“Scriitorul este santinela lui Kafka, treaz în noapte pe când toti ceilalţi dorm”. Mircea Cărtărescu, într-un superb interviu acordat Dilemei vechi. Fotografia, într-o dimineaţă de duminică, la Paris, de fapt o noapte. În care cei care stau santinelă, noi, puţini, o facem pentru a nu o lua razna într o lume care organizează totul pe bandă rulantă.
Paradoxal, în lumea aceasta, câştigăm anual ani în plus la media de viaţă, trăim deci mai mult, însă avem din ce în ce mai puţin timp pentru noi: fiinţe grăbite, facem din grabă un sine qua non care ne ghidează existenţa. Atât cea personală cât şi cea profesională. Grăbiţi, fără să ştim spre ce, fugim la serviciu, fugim spre casă, fugim spre dragoste, fugim spre iubire, fugim chiar de noi, asemenea unor animale hăituite. Graba cu care ne trăim clipele ne face, automat, automate. Ca într-un film foarte prost sau într-un disc stricat, repetăm aceleaşi mişcări şi nici măcar nu ne dăm seama. Anii trec peste noi, rapid, peste tâmplele noastre, peste iubirile noastre, peste visele noastre, peste drumurile noastre, în timp ce noi credem că de fapt, avansăm. Vană iluzie, nu e niciun avans. Starea noastră este statică, asemenea călătorului într-un tren. Unii călătoresc cu clasa I, alţii cu a doua, doar lumina diferă, gradul de percepţie, geamul mai mult sau mai puţin murdar, încălzirea, compania… În rest, totul este identic: destinaţia finală – neantul, drumul parcurs, viteza trenului…Cu un preţ diferit, evident, în funcţie nu de alegeri, pentru că nici de asta nu mai avem timp, ci de noroc. Nu ne mai complicăm să decidem nici măcar pentru noi, ci ne lăsăm decişi. O căsnicie în care nimic nu mai e cum era la început, o relaţie din care nimeni nu are curajul să iasă, un celibat confortabil şi o frică de a iubi pentru că aşa este la modă acum.
Un tren, deci, care goneşte în noapte cu 350 de km la oră, luminat, nu este oare asemenea existenței noastre? Credem că trecem prin viață în sigurantă şi stăpânind destinul, când de fapt gonim inconştienţi prin noapte, fără să ştim spre ce, spre cine, murind apoi atunci când îndrăznim să credem că putem respira în pace…
Există totuşi santinele, nu doar scriitorii, ci chiar şi unii dintre noi. Rari, deci cu atât mai dragi. Mai preţioşi. Sunt aceia care ştiu că atât timp cât urci scările nu se vor termina niciodată. Cei care nu acceptă nostalgia ca stare, ci ca etapă. Michel Houellebecq, în ultimul său roman, « Soumission », vedea nostalgia în această accepţie : “nostalgia nu are nimic de-a face cu un sentiment estetic, ea nici măcar nu este legată de amintirea fericirii, avem nostalgia vreunui loc doar pentru că am locuit acolo, bine sau rău nici nu mai contează, căci trecutul este întotdeauna frumos, ca şi viitorul, doar prezentul doare, căci îl transportăm cu noi ca un abces de suferinţă, un abces care ne însoţeşte între două infinituri de fericire liniştită”.
Sunt şi cei care ştiu că drumul se face mergând. Cei care ştiu că există un mijloc prin care Dumnezeu intervine în vieţile noastre, atunci când automatismul ne face să o luăm razna. “Coincidenţa este modul discret al lui Dumnezeu de a interveni în viaţa noastră”, îmi scria un comentator pe când încercam să dezvolt un concept: serendipity . 🙂 Un cuvânt pe care îl iubesc din ce în ce mai mult. Întâmplarea fericită… dar staţi, un alt comentator, Vânătorul /d.c., a explicat foarte bine conceptul :”întâlnirea şi trăirea unor experienţe de viaţă, pe care deşi le bănuiam că ni se pot întâmpla, sau poate chiar visam la ele, sau…pe care în subconştient chiar le doream, ei bine, atunci când ni se întâmplă, ne surprind mereu, prinzându-ne nepregătiţi pentru a le înţelege pe deplin. Şi-atunci ori fugim, ori… bravăm în încercarea de a ne ascunde temerile legate de predestinare”.
Cam acestea sunt ingredientele. Cei care, santinele, scriitori sau nu, decid să nu se mai lase scrişi de fatalitate ci ghidaţi de destin, ies din categoria roboţilor, a scărilor rulante care nu îi duc nicăieri, ci doar îi vântură într-un cotidian albit de complacere. Cei care, asemeni santinelelor, fac un pas spre orizont, spre acele vise, spre acei arbori, spre acei nori, se aruncă, da, în necunoscut, şi în complicaţii. Poate că se vor împiedica şi vor cădea. Insă ochii lor, când se vor ridica, nu vor vedea griul unor altor scări rulante, ci albastrul unui cer care nu cere decât să fie cucerit.
Cândva, demult, la un curs de psihologie care nu avea nimic de a face cu cursurile de literatură şi teoria literaturii la care ne supunea gaşca superbă a regretatului Gheorghe Crăciun, la Braşov, profesoara ne-a pus să desenăm arbori. Cum vedem noi arborii… Mai ţineţi minte, Carmen, Kathy, Dumitru, Iulian, Laura, Liuda, Rodica? La final, copacul fiecăruia a avut o interpretare. A mea a fost cea a unui proverb: nu există drum, drumul se face mergând. Ştiu, cel mai greu este nu să înaintezi, ci să-ţi recunoşti eşecul, pentru a putea înainta, mi-a spus un alt prieten. Dar, deja, dorinţa de a accepta că nu vom avea drum dacă rămânem înţepeniţi în acele complaceri care nu ne convin, ci ne sunt comode, dorinţa de a asculta oamenii frumoşi pe care întâmplarea fericită ni-i aduce în cale, este un fel simplu de a deveni santinelă. A suferi totul şi a iubi totul la puterea o sută. Dar a fi viu…
Pe Iulia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
