Nu fac politică și nici nu țin lecții de istorie. Nu sunt calificată pentru niciuna dintre ele și, despre ce nu știu, nu emit judecăți.
Dar viața mea se desfășoară într-un mediu în care, vrând-nevrând, istoria, politica și omul de rând se întrepătrund, se completează sau se anulează unilateral și/sau reciproc, astfel încât nu poți trece prin fiecare zi cu ochii larg închiși.
Valea Jiului are multe povești. Și frumoase, și urâte, și de dragoste, și de groază. Pe alese, în funcție de vârstă, sex și preferințe. Dar singura adevărată, dureroasă de la rădăcină și până la vârful firului de păr, este aceea că Valea Jiului supraviețuiește pendulând între două mari nedreptăți:
Prima: în nicio lume, nici în asta în care suntem, nici în alta paralelă, sau perpendiculară, sau în orice parte a orizontului ar fi situată, nu a fost și nu va fi drept ca tatăl, fratele, soțul, fiul, ginerele, nepotul să intre în adâncuri și să moară acolo. Sau, în cel mai fericit caz, să iasă schilodit pe viață, trupește și sufletește. Pentru că celor în drept nu le pasă de siguranță și de investiții. Pentru că nu există alternativă.
A doua: în nicio lume, nici în asta în care suntem, nici în alta paralelă, sau perpendiculară, sau în orice parte a orizontului ar fi situată, nu a fost și nu va fi drept ca, în lipsa minelor, familiile se se destrame, copiii să sufere de foame, școala să fie considerată ultima opțiune, cu mult în urma recoltatului fructelor de pădure, bureților, strânsul fânului cu ziua sau fentarea statului pentru ajutoarele sociale care, de bine de rău, constituie o fărâmitură de pită pe masa de duminică.
Pentru că nu există alternativă.
sursă foto: radioresita.ro
Sunt convinsă că și în alte părți ale țării situația se prezintă cam la fel, că doar despre asta vorbim de câteva zeci de ani încoace.
Dar eu nu le cunosc realitatea. Eu o știu doar pe cea imediat înconjurătoare și doar despre ea pot să vorbesc acum, de 6 august, când se sărbătorește Ziua Minerului. Sau se comemorează, sau amândouă la un loc, că nu s-a ajuns încă la un consens în privința asta. Poate că ni se trage de la dacii care celebrau moartea, considerată o nouă viață, mai demnă, veșnică, alături de marele Zamolxe.
Eu știu doar cum se simte aici, în Valea Jiului, când, la fapt de seară, cu cina aburind pe masa din bucătărie în așteptarea soțului, la ușă mi-a bătut un ortac, speriat de moarte și el, dar care încerca, vitejește, să-și țină firea: e bine, dar e la spital. Păi, dacă e bine, ce caută la spital? nu reușeam eu să înțeleg. A, doar talpa piciorului răsucită la spate, îl operează acum, știți, o piatră din tavan…
Eu știu doar cum se simte acum, aici, în valea Jiului, când vin femeile să-și înscrie copiii la grădiniță sau la școală: locul de muncă al tatălui: Germania. Locul de muncă al mamei: Italia. Domiciliul copilului: bunicii. Sau mătușa. Sau vecinii.
Și mai știu că, în câțiva ani, când copilul nu termină nici școala primară, vine unul dintre părinți și-l duce cu el. În Anglia, sau Germania, sau Italia, Spania. Și, după încă doi ani, îl aduc înapoi, că nu se acomodează. Dorul lor, al părinților, cedează în fața dorului copilului pentru casa de aici, din țară, pentru colegii și prietenii lui, pentru poienițele din munții noștri frumoși pe care le-au cutreierat împreună. Nu știe foarte bine nici limba română, nici limba din țara în care a fost nevoit să plece. Și copilul rămâne iar cu bunicii, bătrâni, aproape depășiți de tehnologie, de viteză, de generații altfel de cum știau ei. Și nu mai recuperează niciodată anii petrecuți departe.
N-am uitat cum a fost când, așezat cuminte, jos, cu picioarele întinse spre a-i servi drept masă, fratele meu nu a mai apucat să-și desfacă pachetul cu mâncare. I-a căzut o grindă pe picioare, rupându-i-le pe amândouă. Opt luni a stat cu ambele picioare în ghips, până mai sus de genunchi, opt luni în care cumnată-mea l-a spălat ca pe un copil mic, l-a întors de pe o parte pe cealaltă și i-a potrivit perne între picioare, ca să se poată odihni. Și nici cum soțul meu îl căra în brațe, tot ca pe un copil, până la mașină, de acolo în cabinetul medicului, pentru controalele periodice și înapoi. Opt luni, bărbat în toată firea.
Cu zile și bunăvoință de la Dumnezeu, a scăpat și e la pensie acum.
Mulți, prea mulți, însă, nu. Au rămas copiii care cresc fără tată. De neiertat cât de mulți copii cresc fără părinți în Valea Jiului.
Și nu pot să uit, n-am cum, că băieți tineri, puternici, frumoși, se adună seara pe bancă, în parc. Fumează și povestesc că și-au băgat CV-urile și la fabrica de canapele care promite că se deschide la Lupeni, și la cea de volane care funcționează de câțiva ani, dar care nu-i poate cuprinde pe toți, că se caută muncitori în construcții, pe la Timișoara, sau Oradea, sau mai știu eu pe unde. Să plece luni și să vină sâmbăta, la două săptămâni o dată. Este o variantă. Nu se pot stabili nici acolo, nici aici, că salariile sunt o mizerie concepută pentru supraviețuire la limită. Mai bine să plece dincolo și, în câțiva ani, vor avea bani pentru o casă. Pentru o familie. Pentru o viață decentă.
Pentru că nu există alternativă.
Avem și tineri care pleacă să studieze în orașele mari din țară. Chiar și în străinătate avem. Unii dintre ei, chiar printre elite în domeniile în care au studiat. Ar vrea să se întoarcă, să-și sprijine părinții bătrâni și singuri, să-și crească copiii lângă izvoarele zglobii din Valomir, Bilugu, la poalele Retezatului sau ale Parângului. Și ce să facă aici? Unde să se angajeze, unde să profeseze ceea ce au învățat în ani de trudă, cu bani puțini de la părinții pensionari mineri, ce să spună copiilor lor când aceștia vor crește și vor întreba: încotro? Așa că rămân la București, la Timișoara, la Oradea, Sibiu, Iași, Craiova sau aiurea, oriunde pot trăi și ei, și copiii lor.
Pentru că aici nu există alternativă.
În ziua de 6 august se sărbătorește… nu știu ce se sărbătorește.
E ziua de aducere-aminte, în neverosimilul caz în care există cineva care a putut să uite.
E ziua în care sufletele rămase în galerii pot da mâna cu cei rămași aici, sus, în lumea asta pe care noi o considerăm normală și aievea.
Pentru că nu există alternativă.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
