Unii ar numi-o depresie, alții ar cataloga-o ca fiind o perioadă mai tulbure din viața unui om, eu o voi numi simplu… LECȚIE DE LA VIAȚĂ. Și ce lecție!
O zi normală, o zi care a început cu un frumos răsărit și care, în imaginația mea, avea să se sfârșească cu un apus romantic. Nu sunt toate la fel? O zi în care trezitul de dimineață a fost asemenea unui inspirat adânc și cafeaua de la 10:00, antidotul unei clipe de amorțeală. Ce zi!
Apare ea, unduindu-se ca o felină, mult prea sigură de frumusețea ei și mult prea conștientă de puterea pe care o deține. Mă privește fix în suflet și mă întreabă scurt: Ce faci, draga mea? Cum ești? Sunt ușor încurcată, mă fâstâcesc și mormăi un Bine!
Mă străfulgeră cu privirea. De ce? Am fost foarte sinceră. Chiar sunt bine. De ce n-aș fi? Sunt fericită, am o familie frumoasă, un job pe care-l iubesc și pentru care am muncit mult, am casa mult dorită, călătoresc ori de câte ori am ocazia, sunt înconjurată de oameni frumoși și aș putea continua. Stai! Pot să schimb răspunsul? Sunt foarte bine!
Zâmbesc! Așa cum îmi zâmbește Mihnea atunci când intră în casă și eu îl întreb cum a fost la școală. Acum îmi dau seama că răspunsul meu e ușor cam evaziv. Nici mie nu îmi place când mi se răspunde cu… Bine! Oare să dezvolt? Ce rost ar avea. Nu știe ea, VIAȚA, totul despre mine? Atunci, de ce mă întreabă? O privesc suspect. Mă privește încruntată…
Îi aud din nou vocea, de data asta mai gravă. Nu îmi place tonul. Nu ești deloc bine, drăguțo! Îți place să te minți?
Palma primită m-a zguduit atât de rău, încât m-am zdruncinat din toate încheieturile sufletului. M-a durut? Nu, m-a stins, m-a aruncat într-un colț întunecat, m-a ofilit. Și se anunța o zi frumoasă…
M-am ridicat ușor și m-am scuturat de toate temerile mele. Nu am înțeles ce mi se întâmplă. Nici nu aveam cum. Ce faci atunci când ai nelămuriri? Cauți informații, pui întrebări, răsfoiești pagini care nu au mai fost atinse de mult, scrutezi orizontul cu privirea, faci introspecții și… vorbești mult. După un zbucium prelung și prea lung, am găsit răspunsul. Nu eram bine. A urmat o pauză lungă. Îmi era frică să respir, îmi era frică să nu cad atât de rău încât să nu mai am puterea să mă ridic. Unii ar numi-o depresie, alții ar cataloga-o ca fiind o perioadă mai tulbure din viața unui om, eu o voi numi simplu… LECȚIE DE LA VIAȚĂ. Și ce lecție!
Ce am învățat? Ooo, de unde să încep! În primul rând, să nu mai răspund întrebărilor despre starea mea cu un simplu și sec bine. Apoi, să îmi fac singură zilele frumoase fără să aștept asta de la divinitate. Puterea e la mine. Am învățat să mă iubesc mai mult, să îmi acord mai multă încredere și să mă bucur de lucruri care, cu ceva timp în urmă, păreau nesemnificative. Am învățat să fiu deschisă, să vorbesc atunci când simt asta și, ceea ce e cel mai important, să cer ajutor atunci când nu mă descurc singură. Nu e ok să duci în spate un munte de griji, supărări, temeri, dureri, doar pentru a demonstra celorlalți că ești puternic. Asta e clar minciună. Ce face ea? Distruge încet, dar sigur.
Puternic ești atunci când dai frâu liber lacrimilor, când iei viața de guler și o atenționezi că nu ești o simplă marionetă și atunci când recunoști că lupta se dă în minimum doi…
Așa l-am cunoscut pe el. Să-i spunem, doctorul R. Un tip pragmatic, cu un pozitivism debordant, un zâmbet ștrengăresc și glume la purtător. M-a „vindecat” de la prima întâlnire. Aproape că nu mai aveam nevoie să fac cunoștință cu blocul operator. Și totuși, a fost nevoie și de asta. De ce? Pentru că astfel am dormit liniștită două ore. Când m-am trezit, eram ca nouă.
Au trecut ceva ani. M-am schimbat? Da. Știe și VIAȚA. Mai vine din când în când să mă întrebe ce fac. Atunci, pun imediat de cafea, scot ciocolata cu lapte, îmi ating cerceii cu pietricică albastră, mă așez pe balansoarul cu tapițerie roșie și stăm la taclale. Eu îi povestesc ce am mai făcut, iar ea îmi spune câte în lună și în stele. Mi-e tare dragă. Îmi place zâmbetul ei larg, părul care dă să prindă din albeața fulgilor de nea și gestul acela prin care își mângâie cu blândețe liniile adâncite de la colțul ochilor. Când pleacă, lasă de fiecare dată în urma ei o urmă fină de parfum scump. Asta așa, ca să îmi spună că… merit. Toate merităm!
Data viitoare când vine, o așteaptă o surpriză. Deja pregătesc coperta…
Cu drag, pentru toate femeile care au lumină în priviri, iubire în suflet și gingășie în zâmbet! Toate avem!
Guest post by Sabina Dulgheriu. Pe autoare o găsiți aici și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
