Oamenii din junglă și jungla din noi. L-am iubit pe Eminescu, pe bune că l-am iubit, dar nu l-am înțeles mereu.
L-am iubit ca o adolescentă, ca o cititoare obsesivă, ca o profesoară de română, dar când mă lua cu poveÈ™ti de genul “Åži mă culcam ades lângă izvor” eu mă întrebam “Bro’, cum poÈ›i?! Sunt furnici. Dacă vine un È™arpe, un păianjen? Ia, ce e sunetul ăla? Dar ăsta? Hait, se miÈ™că ceva în tufiÈ™ul de acolo?”
Anii au trecut. La fel È™i iubirea mea obsesivă pentru Eminescu. ÃŽntrebările de mai sus, în schimb, au rămas aceleaÈ™i. Acum sunt chiar mai intense, că mă aflu în junglă de mai bine de o săptămână. Luăm la pas America de Sud. Deci, când zic “junglă” nu vorbesc metaforic sau din cărÈ›i. Și nici măcar nu am ajuns în Amazon, încă suntem pe coasta pacifică, deci e un fel de jungluță, dar păianjenul de la cazarea de aseară era mai mare decât creierul meu.
Să nu fiu înțeleasă greșit, iubesc natura cu adevărat, cum o iubea Florentino al lui Marquez pe Fermina.
Doar că acum mă duc în drumeții și în călătorii cu o vigilență nouă, care mă face să realizez două lucruri: 1. înaintez în vârstă, iar simțul meu de conservare se aprofundează; 2. îmi place mult de tot viața mea de acum, și nu vreau să ajung să o trăiesc ca Pi al lui Martel.
ÃŽn drumeÈ›iile de până acum prin junglă, găsesc o lume din care ar face parte caracatiÈ›ele gigant din spusele lui Jules Verne È™i întrebări existenÈ›iale noi sau mai intense. Tulpinile de bambus sunt mai înalte decât oricare dintre visurile mele È™i decât Păsări-Lăți-Lungilă al lui Creangă. Furnicile sunt omniprezente ca naratorul din “Enigma Otiliei” È™i mari È™i agitate. Cară bucăți de frunze, resturi de fructe, sunt zorite, sunt grăbite. Zici că sunt iepuraÈ™ul din “Alice în È›ara minunilor”. Citeam acum câțiva ani că toate furnicile de pe planetă cântăresc mai mult decât toÈ›i oamenii. Mi-este foarte uÈ™or să cred.
Gândacii și cărăbușii (care nu își merită sufixul diminutival) parcă au fost creați în mizeria din călătoriile lui Gulliver. Sătenii au povești cum că un vecin a stat într-un șarpe boa, ca Iona lui Sorescu. Nu înțeleg cum au ajuns păsările Colibri în lumea asta a gigantismului. Sunt singurele care dereglează unitățile de măsură. Parcă vin din universul lui Neghiniță și au greșit destinația. În rest, puricii cu 99 de potcoave din basmele lui Ispirescu aici s-au inventat. Fluturii sunt mai mari decât speranțele lui Dickens. Sunt frumoși nimic de zis, dar când se fâlfâie pe lângă copaci cad frunze. Țânțarii sunt mai tupeiști ca pe oriunde și par că au probleme cu dieta. Mă mir cum mai reușesc să zboare. Păianjenii sunt pe steroizi. Stejarul din Borzești e mic copil pe lângă arborii giganți care ajung la divinități. Veverițele de pe un singur copac sunt mai numeroase decât toate pisicile din viața lui Hemingway.
La tot pasul È›i se poate întâmpla ceva. MaimuÈ›ele fac miÈ™to de tine È™i te aleargă să îți fure chestii. Până È™i fructele de mango È™i de cocos te pot răni, dacă îți cad în cap. Faci o poză unui fluture (că “fluturaÈ™” nu îl poÈ›i numi) È™i vine o È™opârlă È™i îl mănâncă. Acolo, pe loc. Totul e o tragedie, totul e viață È™i e moarte pe acest tărâm unde s-a inventat verdele. Probabil este ca într-o zi obiÈ™nuită a noastră în trafic sau la ANAF.
Iar în universul acesta magnific È™i magnifiat, mă minunez de frumos, de verde, de felul în care unele animăluÈ›e au venit fără vreo protecÈ›ie pe lume È™i sunt devorate cu bestialitate firească de altele. ÃŽmi aminteÈ™te de o fază dintr-un roman al lui Marin Preda în care cineva spune că È™i noi, oamenii, suntem atât de firavi. Inima nu este tocmai protejată acolo între coaste, iar celălalt interlocutor îi spune că este adevărat, însă oamenii au creier…
Mergeam pe un drum forestier și mă gândeam la asta. Creierul meu nu făcea decât să mă alarmeze. Jungla este o latură extrem de reală și foarte nouă pentru mine. Singurul gând care mă liniștea era că animalele cu adevărat periculoase nu au o plăcere deosebită pentru oameni și încearcă să ne evite. Dar, cine știe?! Poate dau de unul de-ai lor mai revoluționar. Nu apucă să își dea ei seama că eu îi iubesc. Ne ia și nouă mult să arătăm că ne iubim unii pe alții, darămite unui animal.
ÃŽntr-una din zile, am ajuns în vârf, la destinaÈ›ie, unde doi pini (se È™i numea “Los pinos” traseul) păzeau desiÈ™ul tropical ce ascundea sunete, negură È™i frumos. Adia vântul, nu mai era căldură înecăcioasă. Se auzea doar o cascadă de departe. Aici aÈ™ putea să înÈ›eleg liniÈ™tea despre care vorbesc toÈ›i poeÈ›ii È™i paragrafele alea interminabile ale lui Sadoveanu.
Citiţi şi Poate foloseşte cuiva povestea mea
ÃŽnsă, odată cu liniÈ™tea din exterior, mintea îmi alunecă la frica mea. De când am devenit eu atât de fricoasă?! ÃŽmi amintesc că acum mulÈ›i ani, eram captiva unei vieÈ›i triste È™i mă aflam în depresie. Alergam pe o creastă în FăgăraÈ™ cu o veselie stranie. Un amic de pe atunci mi-a zis la următorul popas “Vai, ce curajoasă ai fost azi! Nu mă È›ineam după tine pe poteca aia îngustă! Mie, ca bărbat, îmi era frică”.
I-am zâmbit ruÈ™inată, pentru că eu È™tiam că nu era curaj, era nepăsare față de viață, eram la vremea când mă gândeam la ce se gândea Madelaine din “Ciuleandra”. Un accident pe un traseu montan sau continuarea vieÈ›ii cu o tristeÈ›e adâncă È™i asupritoare din care nu vedeam o scăpare îmi erau totuna. Nu, nu era curaj. Era o nepăsare față de propria existență. Un vis de a mă duce în liniÈ™tea aia despre care vorbesc toÈ›i scriitorii.
Acum, într-un cadrul natural nou, prea natural și prea nou, am realizat cât de multă armonie se instalase în interiorul meu, cât de multă iubire îmi zburda prin creier și se îngemăna cu idei.
Da, este curaj. Curajul să admit că îmi este frică. Acum îmi pasă de existența mea și am simțul conservării ca o femeie abia pregătită să devină mamă.
Jungla din interiorul nostru ne aparține în totalitate, este fix treaba noastră să îi deslușim întortocherile și să o ordonăm. Jungla din exteriorul nostru este a lor, a furnicii, a fluturelui, a șopârlei, a șarpelui boa, iar treaba noastră este să o lăsăm în pace, să îi lăsăm haosul și întortocherile. Putem doar să o admirăm, să o mirosim, să o respirăm și să o citim în literatură, căci unii scriitori aud liniștea din vacarmul ei.
Ambele jungle sunt ca viața, însă nu mereu invers.
Pe Angela o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
