Oamenii din junglă și jungla din noi. L-am iubit pe Eminescu, pe bune că l-am iubit, dar nu l-am înțeles mereu.
L-am iubit ca o adolescentă, ca o cititoare obsesivă, ca o profesoară de română, dar când mă lua cu povești de genul “Şi mă culcam ades lângă izvor” eu mă întrebam “Bro’, cum poți?! Sunt furnici. Dacă vine un șarpe, un păianjen? Ia, ce e sunetul ăla? Dar ăsta? Hait, se mișcă ceva în tufișul de acolo?”
Anii au trecut. La fel și iubirea mea obsesivă pentru Eminescu. Întrebările de mai sus, în schimb, au rămas aceleași. Acum sunt chiar mai intense, că mă aflu în junglă de mai bine de o săptămână. Luăm la pas America de Sud. Deci, când zic “junglă” nu vorbesc metaforic sau din cărți. Și nici măcar nu am ajuns în Amazon, încă suntem pe coasta pacifică, deci e un fel de jungluță, dar păianjenul de la cazarea de aseară era mai mare decât creierul meu.
Să nu fiu înțeleasă greșit, iubesc natura cu adevărat, cum o iubea Florentino al lui Marquez pe Fermina.
Doar că acum mă duc în drumeții și în călătorii cu o vigilență nouă, care mă face să realizez două lucruri: 1. înaintez în vârstă, iar simțul meu de conservare se aprofundează; 2. îmi place mult de tot viața mea de acum, și nu vreau să ajung să o trăiesc ca Pi al lui Martel.
În drumețiile de până acum prin junglă, găsesc o lume din care ar face parte caracatițele gigant din spusele lui Jules Verne și întrebări existențiale noi sau mai intense. Tulpinile de bambus sunt mai înalte decât oricare dintre visurile mele și decât Păsări-Lăți-Lungilă al lui Creangă. Furnicile sunt omniprezente ca naratorul din “Enigma Otiliei” și mari și agitate. Cară bucăți de frunze, resturi de fructe, sunt zorite, sunt grăbite. Zici că sunt iepurașul din “Alice în țara minunilor”. Citeam acum câțiva ani că toate furnicile de pe planetă cântăresc mai mult decât toți oamenii. Mi-este foarte ușor să cred.
Gândacii și cărăbușii (care nu își merită sufixul diminutival) parcă au fost creați în mizeria din călătoriile lui Gulliver. Sătenii au povești cum că un vecin a stat într-un șarpe boa, ca Iona lui Sorescu. Nu înțeleg cum au ajuns păsările Colibri în lumea asta a gigantismului. Sunt singurele care dereglează unitățile de măsură. Parcă vin din universul lui Neghiniță și au greșit destinația. În rest, puricii cu 99 de potcoave din basmele lui Ispirescu aici s-au inventat. Fluturii sunt mai mari decât speranțele lui Dickens. Sunt frumoși nimic de zis, dar când se fâlfâie pe lângă copaci cad frunze. Țânțarii sunt mai tupeiști ca pe oriunde și par că au probleme cu dieta. Mă mir cum mai reușesc să zboare. Păianjenii sunt pe steroizi. Stejarul din Borzești e mic copil pe lângă arborii giganți care ajung la divinități. Veverițele de pe un singur copac sunt mai numeroase decât toate pisicile din viața lui Hemingway.
La tot pasul ți se poate întâmpla ceva. Maimuțele fac mișto de tine și te aleargă să îți fure chestii. Până și fructele de mango și de cocos te pot răni, dacă îți cad în cap. Faci o poză unui fluture (că “fluturaș” nu îl poți numi) și vine o șopârlă și îl mănâncă. Acolo, pe loc. Totul e o tragedie, totul e viață și e moarte pe acest tărâm unde s-a inventat verdele. Probabil este ca într-o zi obișnuită a noastră în trafic sau la ANAF.
Iar în universul acesta magnific și magnifiat, mă minunez de frumos, de verde, de felul în care unele animăluțe au venit fără vreo protecție pe lume și sunt devorate cu bestialitate firească de altele. Îmi amintește de o fază dintr-un roman al lui Marin Preda în care cineva spune că și noi, oamenii, suntem atât de firavi. Inima nu este tocmai protejată acolo între coaste, iar celălalt interlocutor îi spune că este adevărat, însă oamenii au creier…
Mergeam pe un drum forestier și mă gândeam la asta. Creierul meu nu făcea decât să mă alarmeze. Jungla este o latură extrem de reală și foarte nouă pentru mine. Singurul gând care mă liniștea era că animalele cu adevărat periculoase nu au o plăcere deosebită pentru oameni și încearcă să ne evite. Dar, cine știe?! Poate dau de unul de-ai lor mai revoluționar. Nu apucă să își dea ei seama că eu îi iubesc. Ne ia și nouă mult să arătăm că ne iubim unii pe alții, darămite unui animal.
Într-una din zile, am ajuns în vârf, la destinație, unde doi pini (se și numea “Los pinos” traseul) păzeau desișul tropical ce ascundea sunete, negură și frumos. Adia vântul, nu mai era căldură înecăcioasă. Se auzea doar o cascadă de departe. Aici aș putea să înțeleg liniștea despre care vorbesc toți poeții și paragrafele alea interminabile ale lui Sadoveanu.
Citiţi şi Poate foloseşte cuiva povestea mea
Însă, odată cu liniștea din exterior, mintea îmi alunecă la frica mea. De când am devenit eu atât de fricoasă?! Îmi amintesc că acum mulți ani, eram captiva unei vieți triste și mă aflam în depresie. Alergam pe o creastă în Făgăraș cu o veselie stranie. Un amic de pe atunci mi-a zis la următorul popas “Vai, ce curajoasă ai fost azi! Nu mă țineam după tine pe poteca aia îngustă! Mie, ca bărbat, îmi era frică”.
I-am zâmbit rușinată, pentru că eu știam că nu era curaj, era nepăsare față de viață, eram la vremea când mă gândeam la ce se gândea Madelaine din “Ciuleandra”. Un accident pe un traseu montan sau continuarea vieții cu o tristețe adâncă și asupritoare din care nu vedeam o scăpare îmi erau totuna. Nu, nu era curaj. Era o nepăsare față de propria existență. Un vis de a mă duce în liniștea aia despre care vorbesc toți scriitorii.
Acum, într-un cadrul natural nou, prea natural și prea nou, am realizat cât de multă armonie se instalase în interiorul meu, cât de multă iubire îmi zburda prin creier și se îngemăna cu idei.
Da, este curaj. Curajul să admit că îmi este frică. Acum îmi pasă de existența mea și am simțul conservării ca o femeie abia pregătită să devină mamă.
Jungla din interiorul nostru ne aparține în totalitate, este fix treaba noastră să îi deslușim întortocherile și să o ordonăm. Jungla din exteriorul nostru este a lor, a furnicii, a fluturelui, a șopârlei, a șarpelui boa, iar treaba noastră este să o lăsăm în pace, să îi lăsăm haosul și întortocherile. Putem doar să o admirăm, să o mirosim, să o respirăm și să o citim în literatură, căci unii scriitori aud liniștea din vacarmul ei.
Ambele jungle sunt ca viața, însă nu mereu invers.
Pe Angela o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Povestea pantofilor portocalii
Trei lucruri pe care se întemeiază o relație de cuplu sănătoasă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
