Acum aproape 20 de ani mă uitam, împreună cu fiica mea, la un film în care personajul interpretat de Robin Williams încerca să își întâlnească soția într-un fel de rai… ceea ce era foarte dificil pentru că ea ajunsese într-un fel de iad (unde ajung cei care se sinucid). Nu mai dau detalii pentru că filmul – O iubire fără sfârșit (în original What Dreams May Come) chiar merită văzut, în caz că nu l-ați văzut deja.
La final, fiica mea (nu mai știu exact câți ani avea… era maxim în clasa a II-a pentru că citea singură subtitrările la filme) m-a întrebat dacă, după ce murim, sufletele noastre se nasc din nou în alți oameni (nu știa încă noțiunea de “reîncarnare”, dar asta era ideea). Culmea e că nu îmi amintesc nici ce i-am răspuns, dar replica ei mi-o voi aminti toată viața pentru că este ce mai frumos lucru pe care l-am auzit vreodată și cel mai frumos lucru pe care o mamă (un părinte, în general) în poate auzi de la copilul ei și mi-aș dori ca toți părinții să audă asta: ”Dacă după ce murim primim o altă viață aș vrea ca tot tu să fii mama mea!”
Vorbele fiicei mele de maxim 8 ani mi-au fost sprijin și lumină în cele mai dificile și disperate momente ale vieții, când mă simțeam furioasă, dezamăgită, disperată sau abandonată, când nu mai credeam că viața mea are vreun sens… Și am început cu această amintire, una dintre cele mai frumoase din viața mea, ca să înțelegeți că eu mă definesc în primul rând ca mamă și că nu există limite peste care să nu pot trece când e vorba de copilul meu. Familia mea e pe primul loc după care urmează câteva locuri goale și apoi restul lumii. Așa sunt eu! Și din această poziție, de persoană dedicată maxim familiei și copilului, vă spun, doamnelor și domnișoarelor care nu vă doriți copii (nu acum, nu, niciodată sau acum credeți că niciodată) că nu e nimic în neregulă cu asta!
Nu sunteți egoiste, anormale, contra naturii sau ratate. Nu trebuie să dați explicații, să căutați argumente, justificări, scuze. Nu voi sunteți în neregulă, ci oamenii din jurul vostru care parcă n-au altă treabă, au rezolvat toate problemele lumii (inclusiv propriile probleme) și dovedesc o preocupare maximă pentru perpetuarea ADN-ului vostru. Iar faptul că, din păcate, deseori e vorba de oameni foarte apropiați, oameni pe care îi iubiți și apreciați și simțiți că îi dezamăgiți pentru că nu aveți copiii… nu vă ajută prea tare.
Da, e adevărat că toate entitățile vii, de la protozoare la homo sapiens, au înscrise, printre primele linii de cod genetic, dacă nu chiar prima), instrucțiuni despre cum să transmiți mai departe acidul dezoxiribonucleic… cum să își perpetueze specia. Dar omul este singura specie care are o structură corticală în plus față de orice alt mamifer (și orice altă ființă vie, în general), acel neocortex prefrontal care gestionează tot ceea ce poate să facă numai exponenții rasei umane – de la limbajul articulat la cele mai complicate ecuații matematice, de la pictură la proiectarea și construcția de zgârie nori, de la muzică la călătorii spre alte planete… Și, folosindu-ne rațiunea – această capacitate care ne deosebește de toate celelalte mamifere – putem prioritiza anumite aspecte ale veți – carieră, dezvoltare personală sau pur și simplu distracție – lăsând făurirea moștenitorilor pe mai târziu sau niciodată. Pe de altă parte, dacă vă gândiți că rasa umană s-a perpetuat deja oarecum în exces (punând în pericol – chiar distrugând – multe alte specii, asta fiind încă o chestie care ne deosebește de restul mamiferelor, dar asta nu-i chiar de laudă) și că omenirea supraviețuiește și fără ADN-ul vostru, aveți dreptate.
Așa că nu, nu e o ”lege a firii” ca femeia să aibă copii. Sau să își dorească. E o chestie de opțiune personală.
Sunt multe lucruri pe care le fac oamenii și pe care eu nu le înțeleg. De exemplu, nu-i înțeleg pe cei care merg la mare și stau doar la piscină (după mine asta e cam ca a merge la bordel ca să faci sex cu nevasta, deși, probabil, unii n-ar refuza o asemenea experiență).
Nu-i înțeleg nici pe cei care iau lingurița și-o înfig nemilos în spuma albă dintr-o cană cu cappuccino, pentru că, din punctul meu de vedere, tot farmecul unui cappuccino e exact stratul ăla diafan, catifelat și pufos ca un norișor de spumă de lapte.
Ei bine, am o listă lungă de chestii pe care nu le înțeleg. Pe unele chiar le-am făcut (și acum, cu înțelepciunea jumătății de secol, nu înțeleg cum le-am putut face). Dar înțeleg foarte bine opțiunea de a nu avea copii.
Pe de o parte pentru că și eu, până pe la 25 de ani mă uitam cu superioritate intelectuală la colegele mele căsătorite și cu copiii, mi se părea că își risipeau viața, că a te căsători și a avea copii e o chestie de middle class (în ce mai bun caz), de inteligență mediocră, eu visam să fac carieră în cercetare și să iau premiul Nobel pentru fizică!
Pe de altă parte, mă uit în jur și văd o lumea în care parcă e mai bine să nu mai procreezi. Deși eu nu-mi pot imagina viața fără copii în general și fără copilul meu în special, mă întreb din ce în ce mai des dacă nu cumva am fost egoistă și iresponsabilă să-mi arunc copilul în această lume. Încă mai încerc să schimb ceva, iar fiica mea mi-a moștenit preocuparea de a încerca cel puțin să lăsăm lumea mai bună decât am găsit-o. Dar nu sunt deloc optimistă cu privire la viitor.
Da, înțeleg foarte bine opțiunea de a nu avea copii. Ceea ce nu înțeleg e de ce ar trebui să intereseze pe cineva (părinți, vecini, colegi de serviciu, mătuși, cumnați de veri prin alianță sau prieteni pe Facebook) statutul marital/maternal al altei persoane. Și de ce trebuie să punem etichete gen: n-are copii, deci e egoistă/obsedată de carieră/ușuratică/o-fi-bolnavă-săraca-de-ea etc. Sunt atâtea alte lucruri care ar trebui să ne preocupe, de la expansiunea Universului la profunzimile creierului uman, de la activitatea aleșilor locali la cele câteva milioane de conaționali care trăiesc la limita sărăciei… Sunt milioane de lucruri mărunte pe care le putem face pentru ca viața noastră și a celor din jur să fie mai frumoasă. Și, categoric, replica ”Măi, Ramona (Andreea, Larisa, Cristina etc.) da’ tu n-ai de gând să faci și tu un copil?” NU se află printre ele.
Și cred că cea mai potrivită încheiere e unul din bancurile mele preferate – cam așa: pe o bancă, în parc, un copil mânca de zor dintr-o pungă cu bomboane. O bătrânică trece pe lângă el și în apostrofează:
– Nu mai mânca atâtea bomboane, copile, o să-ți strici dinții, o să te doară stomacul, o să faci diabet…
Copilul ridică privirea din punga cu bomboane și răspunde
– Știți că am avut un străbunic care a trăit 105 ani?
– Și mânca atât de multe bomboane? întreabă bătrânica
– Nu, dar își vedea de treaba lui.
Toate articolele Silviei, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
