Tocmai am citit un articol în care autoarea îşi expunea părerea vizavi de momentul şi circumstanţele în care considera dânsa că e oportun să apară un copil în viaţa unei persoane. Şi nu o condamn, să-mi fie cu iertare. Ba chiar are dreptate în anumite privinţe, iar eu caut să vin cu o completare în cheie proprie.
Mi-a adus aminte de un discurs similar pe care l-am auzit de la o consultantă bancară cu care am intrat în contact în urma unei vizite recente la o sucursală din oraş. Eu şi soţul meu ne dusesem să ne interesăm de un credit pe termen scurt, iar fata, care nu părea cu mult mai în vârstă decât mine, a început un lung discurs despre cum ar fi indicat ca eu şi soţul meu să avem un cont comun la bancă, nu pentru eventualitatea, ci pentru certitudinea că într-o zi, foarte curând, ne vom întoarce la bancă pentru a cere un credit mult mai mare pentru a ne putea cumpăra o casă, fiindcă toată lumea îşi doreşte cu orice preţ o casă, nu-i aşa?, şi despre cum e important să economiseşti cât de mult poţi, aşa cum a făcut ea, care şi-a mai luat un job pe lângă cel de la bancă şi timp de cinci ani a pus deoparte fiecare bănuţ pe care la putut salva pentru a strânge suma necesară în cazul în care va fi avut nevoie să plătească un avans pentru casa visurilor tuturor oamenilor.
Îmi amintesc că o ascultam pe jumătate fascinată de motivaţia şi spiritul ei, şi pe jumătate oripilată de o asemenea gândire, căci la fiecare două propoziţii în capul meu răsuna câte un nu lung şi categoric. Ce-i drept, am avut şi eu, până pe la douăzeci de ani, obsesia asta cu “a avea casa mea”, care se trăgea dintr-o copilărie traumatizantă şi chinuită în care mama ne-a plimbat cu cortul pe mine şi pe sora mea, pe unde a putut ea să locuiască. Am schimbat câteva chirii de-a lungul timpului, iar după ce am plecat de acasă, la optsprezece ani, tot în chirie m-am mutat, fiindcă nu aveam altă posibilititate. Tind să cred că şi acestor două femei, autoarei şi consultantei de la bancă, li se trage preconcepţia legată de casă din situaţii similare. Într-adevăr, câteodată e urât să stai în chirie, mai ales în România, şi e şi mai urât să rămâi în casa părintească după pragul unei vârste, când începi să-ţi doreşti mai multă intimitate şi independenţă şi realizezi că nu-i ok să le dai explicaţii detaliate părinţilor despre zgomotele care se auzeau noaptea precedentă de la tine din dormitor, dar…
În vremurile în care trăim, nu toată lumea îşi permite o casă proprie. Nu toată lumea are noroc de o carieră sau de o ascensiune fantastică la job şi, mai important, nu toată lumea are aceleaşi obiective în viaţă. Acum, conform opiniei autoarei articolului pe care l-am citit, care spunea că nu-şi poate imagina să facă un copil până ce nu o să aibă casa ei şi mijloacele necesare să-l întreţină, ar trebui ca toată clasa de mijloc din România să nu se mai reproducă. Ar trebui ca numai bogaţii să aibă copii, ori cel puţin persoanele care sunt proprietare în acte pe minim un imobil şi persoanele ale căror salarii sunt destul de mari încât să poată acoperi nevoia copilului de un Iphone şi de o pereche de Balenciaga.
Umila mea părere este că viaţa, în profunzimea ei, nu e despre asta. A nu se înţelege că susţin familiile din România care trăiesc sub pragul sărăciei şi totuşi concep un număr impresionant de odrasle pe cap de gospodărie, nu. Însă nici nu cred că a avea o casă în proprietate ori un job la multinaţională este un factor esenţial pentru a putea decide să dai viaţă unui copil. Am ajuns, cu timpul, să-mi dau seama că şi dacă am fi avut casa noastră atunci când eram copii, mama ar fi fost aceeaşi persoană toxică şi abuzivă. Chiar dacă ea ar fi fost director de filială, şi nu infirmieră, taţii noştri tot ne-ar fi părăsit. Chiar dacă am fi avut un Bentley în curte, în loc de o Super Nova ruginită, mama tot n-ar fi scos-o ca să ne ducă la şcoală atunci când ploua şi tot pe jos ne-ar fi trimis.
Viaţa nu e despre a avea, e despre a fi. Poţi fi la fel de fericit într-un apartament cu două camere închiriat cum poţi fi într-o vilă la Snagov, atâta timp cât între pereţii ăia se găsesc persoanele pe care le iubeşti cel mai mult pe lume. Cât despre copii, fiindcă aici se răsfrânge oful meu, consider că e momentul să îi faci atunci când tu eşti o persoană sănătoasă din punct de vedere emoţional, împăcată cu sine şi cu trecutul ei, şi în momentul în care ai o moştenire de lăsat, iar când spun asta nu mă refer la imobile. Părinţii nu trebuie să lase moştenire copiilor case şi funcţii, trebuie să lase moştenire valori. Copilul are mult mai mare nevoie în viaţă de o gândire sănătoasă, suport emoţional, părinţi echilibraţi, care să îl ajute să-şi formeze principii sănătoase, decât de casa, maşina şi job-ul părintelui. Asta o spun cu mare încredere din experienţa mea proprie de viaţă. Pentru un copil, conserva de Rio Mare de 20 de lei şi conserva de ton de 6 lei au acelaşi gust, dar diferenţa dintre o palmă şi o vorbă bună, dintre indiferență şi susţinere, dintre ură şi iubire dictează devenirea lui ca adult, ce fel de om o să ajungă. Desigur, să ne înţelegem, e important să putem să îi oferim măcar conserva de 6 lei. Nu susţin inconştienţa de a aduce pe lume fiinţe pe care să nu le putem hrăni, îmbrăca şi îngriji corespunzător, iar din acest unghi, e foarte clar că unde mănâncă două guri poate mânca şi o a treia numai şi numai dacă se poate face loc şi efort pentru ea. Situaţiile familiilor de nivel mediu din România sunt cu atât mai urâte cu cât a devenit imposibil să te întreţii dintr-un salariu minim pe economie, însă cunosc foarte multe familii care caută soluţii şi fac sacrificii pentru a putea întreţine un copil, astfel încât să nu moară nimeni de foame. Dar ideea mea era alta.
Aşadar, nu, nu este o tragedie să nu ai casa ta atunci când te hotărăşti să ai un copil. Important este să îl vrei, să îl iubeşti şi să ai capacitatea să îi asiguri strictul necesar şi un minim de confort. Nu este o tragedie să nu ai nu ştiu ce funcţie. Sunt milioane de oameni în lume care nu au job-uri de birou, pentru că funcţionarea societăţii nu depinde numai de corporaţii, depinde şi de tâmplari, zidari, mecanici, asistente, curieri, chelneri şi ospătari, medici, poliţişti, vânzătoare la aprozarul din colţ, învăţători şi profesori şi multe, multe alte meserii. Este în regulă să îţi doreşti să ai un loc al tău, pentru care să nu trebuiască să plăteşti chirie şi în care să faci ce vrei tu, dar dacă a avea locul ăsta prespune atâta sacrificiu încât să nu mai rămână fonduri pentru lecţiile de chitară ale copilului, pentru vacanţa la bunici sau excursia la plajă, pentru rochia pe care fata ta îşi doreşte s-o îmbrace la balul de absolvire, pentru un animal de companie, şi să nu mai rămână timp ca tu să te bucuri de familia şi copilul tău, atunci nu, nu mai este în regulă. Este în regulă să vrei să fii cineva important, să deţii o funcţie sau să ai un job mai bine plătit, atâta timp cât lucrul ăsta e realizabil şi preţul pe care trebuie să îl plăteşti nu este prea mare. Sunt milioane de oameni în lume care nu au acces sau nu îşi permit o educaţie de calitate. Sunt mii de oameni care pornesc pe un drum, se înscriu la o facultate, doar pentru a-şi da seama că nu se pricep sau că îşi doresc să facă altceva cu viaţa lor. Şi este în regulă. Atâta timp cât ştii că nu ecusonul din piept sau cartea de vizită te fac să fii cineva important, pentru că fiecare dintre noi este deja cineva important. Suntem importanţi prin simplul fapt că ne-am născut, că suntem aici şi avem o datorie faţă de lumea care ne înconjoară. Oricine am deveni şi orice am face, atâta timp cât facem bine în jurul nostru, cât nu-i rănim pe ceilalţi şi nu îngrădim drepturile nimănui. Măturătorul de pe stradă este la fel de important ca directorul de companie şi are tot aceleaşi drepturi de a face copii şi de a trăi după cum consideră el de cuviinţă ca şi acesta din urmă.
Desigur, nu intenţionez să ofensez pe nimeni prin umila mea opinie expusă mai sus, doar intenţionez să le dau oamenilor de gândit…
Guest post by Gabi Gabrinov
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
