Vacanṭele de vară sunt pentru mine o mană cerească. În orăṣelul din care mă trag, obârṣie la care mă reîntorc din depărtări în fiecare an ca un soldat lăsat la vatră, mă întâlnesc cam în fiecare an cu prieteni din copilărie. Ṣi mai în fiecare an, câte o istorie de viaṭă sau de moarte mi se prinde de băierile sufletului. Niciunde ṣi nicicând nu am mai mult timp ca aici să citesc, să mă liniṣtesc, să reflectez, să încerc să mă apropii cu mintea de arborele vieṭii, să-i observ dimensiunea terestră ṣi să constat cât de mult trebuie să se zbată unii pentru a se ṭine la suprafaṭă ṣi cât de lin este zborul altora, fără ca pentru aceasta să se zbată greoi, să rumege problemele existenṭei. Cine o fi regizorul acestor tragi-comedii? Cât de aleatorie o fi distribuṭia rolurilor? Ce mecanisme secrete declanṣează patosul sau anostul actului vieṭii? Cum deliberează Dumnezii lumii asupra destinelor oamenilor? Din ce legi străvechi îṣi ṭese omenirea rostul ṣi-ṣi întinde somnolentă peste veacuri obiceiurile de vieṭuire cu bine ṣi rău? Ṣi cine ṣi cum decide ce e bine ṣi ce e rău? Se înṭelege că, uneori, indignare sau bucurie mă însoṭesc pe străduṭele înguste ale oraṣului, cu pavele pătrate roṣii ṣi gri, ca într-un joc de ṣah în care Regina de Inimă-Roṣie deplânge cu cochetărie leṣurile supuṣilor cărora mai ieri ea însăṣi le-a ordonat tăierea capetelor.
Ca un nebun pe tabla de ṣah, străbat oraṣul în diagonală ṣi ajung la piaṭă, aṣa cum fac de fiecare dată când ajung acasă. E locul în care simt cel mai bine pulsul locului în care am trăit. Bătrânele cu bucheṭele de flori timide te îmbie să le iei marfa, întinzând mâini uscate de soare, de muncă ṣi de viaṭă. Le iau florile ṣi mă înfurie cinstea lor, când eu, neghioabă, nu înṭeleg preṭul. O iau aproape la fugă să scap de restul modest pe care li-l las stingheră, trec printre tarabe colorate în roṣu ṣi verde, galben ṣi portocaliu ṣi mă îndrept spre un munte de pepeni verzi. Nu bine încep să vorbesc cu bărbosul ce-ṣi laudă marfa, că mă lovesc de umărul unei femei. Distrată, încerc să-mi văd mai departe de treaba cu pepenii, când mă aud strigată cu surpriză ṣi bucurie. Mă uit mai bine ṣi o recunosc pe Ingrid, fosta mea colegă de facultate. Cât de mult mă bucur să o revăd! Mare diferenṭă între studenta la litere ṣi femeia trecută de patruzeci de ani nu e. Ingrid, blond-roṣcăṭică, cu pistrui fini a fost întotdeauna o frumuseṭe candidă. După mai bine douăzeci de ani de la terminarea facultaṭii are aceeaṣi lumină ce-i vine din interior, acelaṣi zâmbet blând, acelaṣi chip senin, pe care eu mereu i l-am asemuit cu cel al lui Meryl Streep, similitudine care a facut-o întotdeauna pe Ingrid să zâmbească cu o plăcere neprihănită. Cu Ingrid mă văd la câṭiva ani: ea vine din Canada, eu din Belgia. Ne leagă o viaṭă: o tinereṭe sub comunism, universitatea din Iaṣi, campusul studenṭesc din Puṣkin, primele iubiri, căsătoria, copiii, plecările în lumea largă… Când ne regăsim după ani, întâlnirile noastre sunt sărbători.
O invit pe Ingrid la mine. Zâmbetul ei, întotdeauna atât de proaspăt, e stins acum. O întreb dacă se simte bine. Are probleme de sănătate? Îmi evită privirea ṣi o tăcere densă se instalează preṭ de câteva secunde. Îṣi ridică din nou ochii spre mine ṣi mă întreabă: ai avut vreodată impresia că viaṭa se scurge pe lângă tine ṣi nu ai nicio putere să i te împotriveṣti?
– Ingrid, ce vrei să-mi povesteṣti?
– Nu ṣtiu de unde să încep, nici nu ṣtiu care e începutul. Am fost foarte abătută în ultimul an. Ṣtii că Matei lucrează la un colegiu. E foarte ocupat. Iar Traian e deja în anul doi de facultate. Se cască un gol imens în jurul meu, care pe zi ce trece mă înghite. E ca o gaură neagră a existenṭei care mă atrage spre ea.
Ne-am privit intens câteva secunde, fără a îndrăzni să ne mai spunem altceva. A luat o gură de apă ṣi a continuat: Matei a întâlnit o femeie mai tânără, foarte tânără. Nu cunosc prea multe detalii. Ṣtiu că se vedeau la muncă, că el a ṭinut foarte mult la ea. Am cunoscut-o: o femeie inteligentă, de caracter. Tinereṭea ei m-a zdrobit. S-au despărṭit când eu am aflat. A urmat o perioadă dificilă: certuri, psiholog, Traian care nu ne mai suporta… Matei a trebuit să aleagă. Am rămas împreună. Dar ceva între noi s-a rupt. Oricât aṣ cârpi, uzura nu dispare.
Matei o iubise nebuneṣte pe Ingrid încă din facultate. Era cu trei ani mai mare, student la istorie. Ingrid fusese pentru el Voltumna, zeul principal al etruscilor. Aṣa îi zicea el în râs, când Ingrid izbucnea ca Vezuviul atunci când ceva o supăra. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Dar cu timpul înveṭi să nu te mai miri de nimic; am lăsat-o pe Ingrid să vorbească:
– După mai bine de un an, lucrurile păreau să-ṣi intre în normal, dar viaṭa m-a luat din nou prin surprindere. M-am adâncit în muncă, lucram cu elevii din liceul în care predau franceza la o piesă de teatru după un film de-al lui Philippe Claudel, „Tous les soleils”, un film despre un emigrant italian când comic, când melancolic, profesor de muzică baroc din Strasbourg care uită să-ṣi trăiască viaṭă afectivă, ocupându-se de educaṭia fetei sale de 15 ani ṣi împărṭind apartamentul cu fratele său, un anarhist care trăieṣte în halat de casă ṣi cere mereu azil politic din cauza lui Berlusconi. Odată cu primele emoṭii de dragoste ale fiicei sale ṣi viaṭa lui Alessandro este basculată în mod neaṣteptat de dragoste. Cred că pe aici s-ar afla începuturile neliniṣtii mele. După terminarea repetiṭiilor găseam mereu bileṭele cu replici din film. Am ignorat la început aceste mesaje, aparent lăsate în glumă, însă după câtva timp am înṭeles că aveau legătură fie cu ceva spus de mine la repetiṭii, fie cu o anume situaṭie care mă privea. Apoi s-au transformat în mesaje subtile de dragoste. Mă simṭeam flatată; încercam să-mi dau seama de la cine vin. Am înṭeles destul de repede, din priviri furiṣe care-mi erau adresate de un coleg, profesor de muzică, un tip frumos, cam introvertit, ceva mai tânăr decât mine. A continuat să-mi lase mesaje. Nu pot să neg că mă simṭeam din nou o femeie admirată, eram flatată, cu atât mai mult cu cât tipul era cult, rafinat, admirat de femei. Dar acest joculeṭ mă deruta. Nu ṣtiam cum să situez ce mi se întâmpla vis-à-vis de ceea ce depăṣea tărâmul acesta quasi oniric: căsnicia mea, Traian … Ṣi apoi gaura aceea neagră, tic-tac, tic-tac, îmi paraliza forṭele vitale. Îmi era frică să mă abandonez sentimentelor, dar nici nu aveam puterea să mă sustrag total situaṭiei acesteia cu nimic ameninṭătoare, dar ciudate. Complicitatea noastră evolua fără nicio declaraṭie patetică, căci începusem să răspund ṣi eu. Intensitatea sentimentelor ajunsese la un nivel destul de înalt ṣi mă solicita din ce în ce mai mult. Simṭindu-mă totuṣi vinovată, am început instinctiv să mă apăr adoptând o atitudine ironică. Frecvenṭa răspunsurilor mele se diminuase. Dar nu mă puteam hotărî nici să rămân, nici să plec. Îmi doream o întâlnire reală în care să vorbim despre ce se întâmpla. Doream o discuṭie asumată, matură. N-aṣ fi dorit să rup de tot legăturile cu acest bărbat care mă readucea la viaṭă într-un mod atât de ciudat, de copilăros, iar faptul că Matei se abandonase uṣor în fericirea lui îmi dădea libertatea să merg înainte. Simṭeam din alegerea textelor din film că X spera din ce în ce mai mult. Mă gândeam fireṣte la o legătură amoroasă superficială: o femeie matură e un element de noutate în viaṭa unui bărbat mai tânăr cu succes la femei, e o personalitate care intrigă. Nu mă puteam gândi la ceva mai mult. Antrenată în muncă, ocupată de viaṭa socială ṣi de familie nu mi-am dat timp să reflectez la dimensiunea relaṭiei mele cu acest admirator. Mai ales că o găseam bizară, lipsită de comunicare, de transparenṭă, dar tocmai de aceea captivantă prin misterul ei. Undeva, adânc ascunsă, îi simṭam profunzimea. Cu cât trecea timpul, cu atât eram mai prinsă în gânduri ṣi sentimente contradictorii: era adevărat ce se întâmpla?, înṭelegeam eu bine?, ce dorea acest om de la mine?, până unde aṣ fi mers ? ce consecinṭe ar fi avut? Mă frământam: nu doream să-l resping, dar nu ṣtiam nici cum să continui. Flirtul nu e făcut pentru toată lumea…
A trecut ceva timp, timp în care eu am dat de înṭeles că nu mai sunt atât de prinsă. Într-o zi am primit un mesaj cu un fragment din care înṭelegeam că bărbatul acela pe care eu îl judecam drept supeficial, vânător de femei frumoase, interesante, era de fapt îndrăgostit. Vorbea de tristeṭe, de dragoste neîmplinită, de gelozie, de alegeri, de obstacole ṣi opṭiuni, de neputinṭa de a desluṣi lumea interioară, de carierism, de alegerea mea fanatică pentru un stil de viaṭă greoi, încărcat ṣi totodată gol, lipsit de dragoste. Îi intuiam zbuciumul. Dar cum puteam să reacṭionez pe baza unor fragmente literare? Ṣi totuṣi simṭeam intensitatea dramei. I-am propus din nou să ne vedem. I-am vorbit de prietenie, deṣi nici eu nu puteam defini corect relaṭia noastră. Probabil aṣ fi putut merge mai departe. Dar până unde? Ṣi până când? Ce-ar fi însemnat pentru mine această abandonare în voia sorṭii? Îmi repetam de sute de ori că nu contează. Eram una de pe lista lungă de femei care-i trecuseră prin viaṭă. Nu făceam pe nimeni să sufere. După răspunsuri ezitante, tergiversate mi-a spus că nu mai vede niciun rost în întâlnirea noastră. Am insistat. L-am aṣteptat la cafenea. Nu a venit. A rupt aproape toate legăturile cu mine. Am rămas cu sufletul greu ṣi cu multe întrebări: ce l-a făcut să dea înapoi?, de ce nu mai avea rost?, de ce a ales să comunice atât de obtuz?, ce aṣ fi făcut eu dacă primeam mărturisirea directă a dragostei lui?
Ingrid a făcut o pauză ṣi m-a privit trist, cu acelaṣi zâmbet stins care nu-i stătea deloc bine: am fost o egoistă, a continuat ea. Am dorit, asemenea unei păsări spin, să cânt. O singură dată. Doar atât. Ṣi apoi să tac pentru totdeauna. Nu am nicio siguranṭă că interpretez bine atitudinea lui X, că o traduc corect. Dar dacă e aṣa cum gândesc eu, aṣa cum am simṭit întotdeauna, dacă acest bărbat ciudat a fost îndrăgostit de mine, văd acum bine cum prejudecata omenească usucă în drumu-i tot ce-i frumos, tot ce-i sublim. Robi ai regulilor, ai fricilor de tot felul, ai conveninṭelor, ai obiṣnuinṭelor mărunte, uităm să trăim, ne consumăm existenṭele în ritmuri fade confundând totul. El, Casanova, iubitorul de femei, superficialul gândit de mine, a fost mai curat în simṭăminte decât orice virtuoasă de-a lui Dostoievski. Dar din nou mă întorc: ṣi dacă mă înṣel?, ṣi dacă nu e aṣa?
Am privit amândouă paharele goale. Goale ca vieṭile noastre. Picăturile de apă rămase agăṭate pe pereṭii lor de sticlă plâng tristeṭea unei iubiri ce nu va începe niciodată, a unui sufletului îngreunat de păreri de rău. Crâmpeie din copilărie, din tinereṭe, din alte iubiri neîmplinite îmi trec prin faṭa ochilor. Fantome dragi, fugărite de realităṭi brutale, pedepse dulci mângâind în vremuri de restriṣte tâmple ṣi suflete obosite. Ṣtiu că Ingrid îl va păstra mult timp în inima ei pe acel Casanova îndrăgostit, că-i legitimează ieṣirea din viaṭa ei, că-i doreṣte fericirea după care el alerga, ṣi care-i scapă mereu printre degete.
E prea cald în camera de zi. Ne-am făcut împreună agendele: ne aṣteaptă zile frumoase ṣi un program de vară domol ca mai toate zilele din orăṣelul acesta în care nu prea se întâmplă nimic…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
