– urmarea de aici –
Încă procesez, recunosc. Cum adică „nenorocită în sensul bun”? Păi, ori nenorocită, ori în sensul bun? Mi-a dat cu virgulă de prima dată când te-am auzit (ești o perversă și o nenorocită, ai zis atunci), încă îmi dă, dar am încetat să mai întreb pentru că m-am convins că, venind de la tine, trebuie să fie ceva în orice sens, mai puțin în ăla rău. Că așa ești tu. Adica un om în toate sensurile, nu te gândi tu la altceva. Nu păreai așa atunci când te-am cunoscut, dar uite că m-am convins încă o dată că nimeni nu e ceea ce pare, tu cu atât mai puțin. În sensul bun o zic.
Ce să-ți spun, baby? Nu m-ai leșinat din prima, cred că nici din a doua, prima dată aveai mască, și eu aveam, iar a doua oară căutam să mă asigur dacă ești chiar tu cel cu care vorbisem cu nici două luni în urmă (o vreme nu am fost sigură). Dar ai activat un trigger. Te-am vrut. E o chestie ciudată aici, cu tine nu am simțit niciodată că trebuie să fiu altfel decât sunt, așa în felul tău complicat cumva m-ai acceptat (sau poate nu te interesează prea tare, n-am de unde să știu exact) așa cum sunt eu. Tot ce ai văzut până acum și tot ce ți-am spus e tot ce sunt eu pentru că, îți repet, atunci când sunt cu tine pot să fiu eu și atât, iar asta mi se întâmplă foarte rar, cu foarte puțină lume. La fel de adevărat e și faptul că sar de la o stare la alta, de la o idee la alta cu viteza luminii, asta sunt, baby. Nu te plictisești cu mine.
Sunt invidioasă. N-am mai întâlnit pe nimeni care să știe să-și gestioneze emoțiile așa ca tine. Nu trădezi absolut nimic și, deși sunt într-un total dezavantaj, vai cât mă intrigă treaba asta. Mă provoci într-un mod care, dacă altcineva ar încerca asta cu mine, m-ar enerva la culme. Pe cât de gură mare sunt eu, pe atât tu taci și nu-ți scapă nimic. Cum faci? Vreau și eu.
Nu știu dacă vreodată ai vrut să-mi arăți ceva (că de zis, nu zici nimic), eu te tratez ca atare fără să-mi doresc ca tu să fii altfel. Nu vreau să te schimbi (nu c-ar fi după mine). Ești un om complicat, într-adevăr, dar asta e treaba aia care îmi place cel mai mult la tine. Știi asta, că ți-am tot zis. Și, de obicei, nu umblu cu exagerări sau jumătăți de măsură, dar de când te cunosc pe tine am învățat să fiu și mai temperată în ceea ce exprim (prin cuvinte sau prin gesturi) pentru că nu vreau să te sperii de mine, sau, mai bine zis, nu vreau să par ceva ce nu sunt. De prima dată am avut impresia că te cunosc de niște ani, când de fapt te cunoscusem de câteva minute. A fost așa, o senzație pe care nici acum nu reușesc să o explic, dar nu e ca și cum mă gândesc prea des la asta. M-ai dat pe spate cu Sabrina Claudio, iar de atunci „Problem with you” are alte nuanțe pentru mine. Sunt absolut convinsă că nu ai avut nici cea mai mică intenție să faci asta. Să mă dai pe spate. Cu Sabrina Claudio.
Te-am zăpăcit cu „iubi”? Mvai. Zici de mine că mârâi, dar tu ce faci? Da, baby, sunt geloasă când mă gândesc la asta, și? Îmi trece așa cum îmi vine. Cine sunt eu să îți impun ceva? Fă ce vrei cu fufele tale, că mie nu-mi pasă. Sau îmi pasă, dar nu ar trebui, n-am niciun drept să fiu geloasă, știu asta.
Pentru mine nu contează atât de tare faptul că sunt măritată. Nu știu cât contează pentru tine că nu te-am întrebat, dar îți zic aici că nu trebuie să conteze deloc. Zic doar așa, oricum bănuiesc că nu te interesează prea mult subiectul. O căsnicie eșuează în timp pentru că ambii dau greș. Iar un divorț nu se întâmplă cât ai bate din palme. Cel puțin, nu unul civilizat. Nu mai e loc pe nicăieri de sentimente, eu sunt deja o femeie liberă.
În fine.
Nu mă deranjează așa de tare că nu comunici, că de vorbit, vorbești. Așa ești tu. Și îmi place asta la tine. Îmi plac mai multe la tine. Regret să te dezamăgesc, dar eu caut provocările, le caut cu lumânarea, iar tu pentru mine ești una dintre provocările alea mari. Și singura, baby. Te citesc greu, caut să-mi dau seama la ce te referi exact atunci când spui ceva, dar trec peste pentru că m-am obișnuit să nu scot nimic de la tine. Mă enervezi doar atunci când dai să zici ceva și apoi te răzgândești. Mă rog, fie. Nu spune nimic, dacă nu vrei.
E o provocare în sine și numai să îți respect tăcerea și uite că o fac. Nu mă chinui, dar, ca să ne înțelegem, eu nu prea respect tăcerile și toanele nimănui. În afară de ale tale pentru că ești rău și mă provoci. Și îmi place. Pentru că sunt nebună. Într-adevăr, nu mi-ai zis nimic atunci când ți-am spus că mi se face dor de tine și că mi-a fost dor de tine. Și ce propui? Da, mi-e dor de tine. Și? Nu e ca și cum o să încetez să spun ce gândesc. Nu mă opresc doar din atât, baby. N-ai decât să încerci să mă oprești tu.
Ciudat, cu mine nu a funcționat niciodată dezinteresul.
Momentan, nu mai am nimic de zis, darling.
Guest post by Sylvia Sartori
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
