Doamnelor, am dat întâmplător peste articolul acesta, căutând un club de fotbal din zona Bucureștiului, ca să-mi dau copilul la antrenament. Eram curios să văd dacă e scris de un bărbat sau de o femeie și mă interesau motivele. Am avut o mare surpriză, să descopăr că vorbiți despre soția mea. Doar că nu e profesoară, ci contabilă, mai multe nu mai spun, vreau să rămân anonim, iar povestea mea să rămână îngropată aici.
Ați pus degetul pe rană cu istorisirea asta, apoi am citit comentariile cititoarelor dumneavoastră și am înțeles, din unele, că bărbatul ar fi de vină pentru felul în care arată și se comportă ea. O să vă povestesc o zi din viața mea, ca să aveți și punctul meu de vedere. Nu e bârfă, deși știu că mă veți lua în tărbacă, dar vreau să-i apăr pe bărbații care nu stau nici cu semințele și berea în fața televizorului, nici nu sunt bețivi sau curvari.
©Wesley Nitsckie
Nu dorm foarte bine, pentru că soția mea (nu dau nume, o să-i spun M.) sforăie, vorbește în somn și transpiră. Nu, nu toarce ca o pisică, ceea ce ar fi normal ziceți voi la vârsta ei, ci sforăie ca un hipopotam și emană căldură cât șapte calorifere. Iarna ar fi ok, în restul anului e mai problemă. Când i-am spus că vreau să dorm în cealaltă cameră, deși nu ar fi fost vreo mare diferență, dar totuși nu-mi mai sunau creierii chiar așa, m-a suspectat că n-o mai iubesc, că am pe cineva, și am renunțat. Nici măcar o altă plapumă n-am reușit să o fac să-mi dea, chiar dacă dormim împreună, pentru că are de spălat în plus, și oricum are „atât de multe de făcut.”
Dă drumul la televizor în bucătărie și începe un război mondial cu oalele, chiar dacă e doar 6 dimineața. Că ne bat vecinii în calorifer, nu-i stres, ciorba, tocana, sarmalele trebuie să fie gata la prânz. Stau câteodată și mă gândesc dacă nu e mai bun un somn decât o burtă plină, ca pe aia o mai umpli, dar de pus capul jos să-ți odihnești nervii e complicat.
Mirosul de cafea amestecat cu ceapă îmi taie orice poftă de mic dejun, dar oricum nu se pune, pentru că primesc (lucru obișnuit) lista pentru azi, în loc de bună dimineața. Zice: „Te-ai sculat, ce bine!!!” (eu, da, m-am trezit, că restul doarme buștean, și încă făcută mică, mică, să nu se vadă, să nu dea de gândit). „Auzi! Te duci cu câinele și pe urmă la piață. Iei aia, aia și aia…” (lista e lungă și fiecare zarzavat trebuie să fie într-un anumit fel, deși parcă nu ajung toate la fel pe masă și mai apoi… afară. Și apoi, singura deosebire pe care o văd e doar de mărime, dar ea vede și culoarea, și grosimea, și prospețimea, și câte și mai câte, de zici că gătește pentru Regina Angliei). Când vin cu ele, niciodată nu e bine: „Bă, tu nu te uiți ce gunoaie cumperi? Dă-o dracu, că nu găsim banii pe drum. Nu ești în stare să iei doi morcovi. Ce să fac cu aștia?” Și mă privește ca și cum s-ar uita pe talpă după ce a călcat într-un rahat proaspăt.
Dimineața fierbe „de treabă”, asudă, mai înjură că nu-i ies toate cum vrea ea, mă trimite cu gunoiul și să mătur în fața blocului, că dacă ea are treabă, eu de ce stau? Mă gândesc că dacă nu m-am opus la vreme, acum să tac și să suport. E agitată, cu hainele vraiște (niciodată nu-și ia sutien în casă și întotdeauna țipă bluzele pe ea), peste tot miroase a fierturi, nu, nu e deloc adevărat că bărbatul se ține cu mâncare, vreau să vă spun că nu e așa absolut deloc. M-am săturat de gălăgia, stresul, debandada, mirosul în care trebuie să stau până când, într-o atmosferă deloc liniștită, luăm masa la prânz. Nu-mi cade bine mâncarea după ce am stat câteva ore în mirosul ăla de carne fiartă și prăjeală. În plus, mă dor toate în mine.
Am rugat-o să meargă la coafor și la salon, că fac eu treaba într-o zi, și că mâncăm la restaurant. S-a uitat la mine și mi-a spus: „Da’ ce, io-s pițipoancă? Sunt femeie de casă, cine mă place mă place oricum. O chem pe A. (sora ei) să mă vopsească. Mai bine fac altceva cu banii ăia. Mergem la un grătar.”
Mâncare, mâncare, mâncare! Când se vopsește, văd, câteodată, în ciorbă. Dar tac. „Vezi să nu ți-o torn în cap, după ce am am stat trei ore în bucătărie. Mai faci și mutre.” Nu fac. Înjur în gând și scot firul de păr din farfurie. În definitiv, în armată umblau șoarecii prin sacul de fasole.
Măcar la masă de-ar tăcea. Dar își face autocritica: ba e prea crudă, ba prea fiartă carnea, ba e prea sărată ciorba, prea aia, prea aialaltă, încât am senzația că se consideră din start o gospodină ratată. Mi-e jenă, dar aș mânca mai bine un covrig de la colț sau o supă chioară la împinge-tava. Nu mai am nervi să mă opun. Tac eu, că ea nu tace. Apoi e obosită, spală vasele, strânge masa, fără să mă lase s-o ajut, că „uite unde ai pus farfuriile, faci fărâmituri pe jos, fața de masă nu se împăturește așa…”, orice aș face declanșez un dezastru. Și n-o mai pot auzi. Așa că mănânc ce-mi pune în farfurie și tac.
Câteodată nu e bine, că poate am vreo amantă, zice, prea sunt cu capul în nori. Măcar de-așa avea. Plec prin parc, poate dau de una. Ea se pune să doarmă de după-amiază, răpusă de oboseală. S-a deformat foarte mult, obosește repede, gâfâie și transpiră. „Mama mă-sii de menopauză”, zice, că ea e de vină pentru toate. Și eu. Că n-o înțeleg, că n-o ajut, că nu sunt lângă ea. Dar nu fac nimic bine, în plus, o mai și încurc.
Nu știu când ne-am transformat așa. Ea e într-o continuă agitație, eu am devenit un fel de fantomă care umblă ușurel prin casă ca să nu deranjeze. Sunt obosit să tac, dar n-am ce face. La plimbarea de după-masă, îmi mai trag răsuflarea. N-o mai iubesc, dar așa am învățat, că trebuie să fii fidel. E obligația bărbatului. Odată, în autobuz, am stat față în față cu o femeie, era aglomerat și am nimerit lângă ea, în picioare. Era de înălțimea mea și avea o rochie vaporoasă care îi scotea formele, puțin plinuțe, dar frumoase. Era fardată discret, avea un ruj movuliu, îmi aduc aminte. Ne-am atins la un stop și i-am simțit parfumul, era ceva floral, dulce, dar nu țipător. Când i-am simțit corpul lângă al meu, m-am simțit ciudat. Mi s-a învârtit ceva în stomac și tot sângele mi s-a dus acolo unde trebuia, cu discreție, nu vă gândiți la prostii. I-aș fi sărutat mâna, mai cu seamă că m-a privit în ochi. Am inspirat și mi-aș fi făcut curaj s-o salut, dar a trebuit să coboare. M-a mai privit o dată, m-am simțit ca un fraier, ca un impotent care nu voia să se facă de rușine, și m-am uitat după ea, cum a coborât din autobuz. Avea tocuri și o eșarfă roșie. N-am mai fost în stare de nimic toată ziua.
Acasă mă aștepta M, în pat. Făcuse baie și mirosea a săpun de casă, iar părul a friptură și cartofi prăjiți. N-am fost bărbat, pentru că n-am putut. Am pretextat o durere de cap și am rugat-o să mă scuze. Cu toate încercările de a mă gândi la eșarfa roșie și de a-mi aminti parfumul acela, n-am reușit. Era să fiu ticălos, să mă gândesc la alta, dar n-am reușit nici măcar așa. Și voi ziceți că sunt un nenorocit, că din cauza mea a ajuns așa. Nu știu.
Aș vrea să plec singur undeva și să mănânc numai salată, la restaurant. Nu costă mult. Să mă plimb de mână cu o femeie care să-mi povestească ce a citit, să-mi arate prin vitrine chestii interesante, să mâncăm înghețată și să nu mă bălăcărească dacă mă pătez pe cămașă. Să dormim la început în paturi separate, mi-e frică de zgomote noaptea. Să nu mai trebuiască să duc numai eu gunoiul, ca și când ar scrie pe mine gunoier. Aș vrea să mai simt că sunt bărbat și că pot satisface o femeie care să mă dorească și să mi-o spună. Să înțeleagă că urăsc mâncarea gătită de când eram copil.
Îmi doresc să nu mai vreau să plec de acasă.
Guest post by Anonimul (înțelegeți de ce…)
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Mizerabil, pur și simplu mizerabil
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
