O ştire de pe Daily Mail: o femeie judecător din New Orleans, în vârsta de 34 de ani, după o noapte de beţie, a încercat să-l seducă pe taximetristul care a condus-o acasă. Acesta a filmat-o pe ascuns cu telefonul în timp ce se giugiuleau, apoi a încercat să o şantajeze : 60.000$ ca să nu dea în vileag filmuleţul.
Taximetristul avea o faţă de recuperator retard, genul de ghiolban pe care îl întrebi cum îl cheamă azi şi vine cu răspunsul a doua zi…
Judecătoarea, fără a fi vreo frumuseţe, arăta în fotografii cu vreo zece clase peste gagiu. Alăturarea lor exprima, ca să spun aşa, diferenţa tipică dintre o judecătoare şi un taximetrist. Şi, cu toate astea, tipa a căutat să-l seducă. Era beată, adevărat.
` Întrebarea dacă, într-o astfel de situaţie, femeia a fost o victimă sau un luptător blazat cu o viaţă ce-i apare ostilă, e inutilă. Nefericirea femeii rămâne aceeaşi independent de felul în care cineva din afară îi percepe drama sau vina în această poveste. Că naraţiunea ei interioară ar putea avea o desfăşurare distinctă de povestea observată din exterior, la fel, nu are a face prea mult cu alegerile personale, alegeri pasibile, în circumstanţe excepţionale, de modificări impredictibile.
Pare de neînţeles cum o femeie realizată profesional, o femeie cu un statut respectabil în societate, poate ajunge, în disperare, să bea până la a uita de sine, refugiindu-se în braţele unui taximetrist cu apucături de gibon. Dar, precum ziceam, aparent.
Pentru că, cel mai probabil, ceea ce a cauzat un astfel de comportament nu a fost un sentiment de generozitate (sexuală) izvorât dintr-o mare mulţumire sufletească, ci contrariul ei, o durere ce dădea pe dinafară.
Durerea cere să fie ascultată. Întotdeauna. Dar unele dureri pretind să fie ascultate doar de către cei care le pot vindeca. În mod ironic, aceştia sunt, adesea, tocmai cei care le provoacă şi, implicit, vor nega responsabilitatea pentru ele. De aceea, unele dureri nu au supape de evacuare. Îţi dai seama de asta când încerci să-ţi ordonezi viaţa după principii înalte şi dorinţe nobile şi te împotmoleşti în perplexităţi şi contradicţii. Când constaţi că băutura sau distracţia în cluburi până dimineaţa sunt ineficiente ca orice alt placebo. Când semnalele primejdiei, transmise pe traiectele durerii în tot sistemul nervos, sunt ignorate în numele nepăsării faţă de sine, când suferinţa acumulată te îndeamnă să pui sub semnul întrebării întreaga existenţă. Şi se întâmplă ca, atunci când suferinţa te înstrăinează de tine, să faci lucruri care nu te definesc şi, în timp ce le faci, să afli că lumea stă după colţ rânjind şi frecându-şi mâinile de satisfacţie.
Celor care îmbrăţişează moralitatea convenţională – s-o spunem pe şleau, majoritatea celor din jur – fapta judecătoarei le este penibilă, dacă nu reprobabilă. Şi-a căutat-o cu lumânarea, vor grăi destui, dezgustaţi. S-a făcut de ruşine şi pe ea, şi haina de judecător, vor clătina afectat capul alţii.
Însă, pentru mine, aceşti oameni ori sunt proşti, ori nu ştiu ce-i viaţa şi s-au născut morţi pe dinăuntru. Oricum, mult mai morţi decât cei pe care îi condamnă.
Şi, cu siguranţă, mult mai proşti.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
