Cînd eram mică, nunţile mă speriau, însă exercitau asupra mea o certă fascinaţie. Erau ritualurile care se păstrau cu religiozitate pe vremea aia şi la care participam cu însufleţire, ca toată lumea din sat, eu şi toată copilărimea, care umbla în cîrd după nădragii ălor mari, gata să îşi bage nasul unde nu avea niciun ceaun la fiert.
Mai întîi era împodobitul porţii cu brad şi flori, la care ne dădeam şi noi, copiii, ghes pe lîngă ficiorii care tocmeau poarta de sărbătoare. Pentru ziua nunţii, umpleam găleţile cele mai bune din casă cu apă limpede, peste care presăram flori rupte din curte, pe care le aşezam în calea mirilor, cînd ieşeau cununaţi de la biserică. Nuntaşii aruncau acolo bani, care rămîneau pe fundul ud al găleţii după ce scurgeam în şanţ apa înflorată. Eu nu aveam voie să pun găleată, mama zicea că e ruşinos, aşa că mă uitam cu jind, de pe margine, la mîinile care aruncau monede, aşa că participam şi eu cu fengshuiul floral la găleţile altor copii, ca să nu mă simt lăsată pe dinafară din ritual. Îmi trecea repede ciuda, că fugeam la poartă la Brăneanca, unde se încingea hora miresei, în colb şi soare arzător, de se făcea praf rochia fericitei pe poale, pînă sus.
Mă înspăimînta foarte furatul mirelui, care se producea subit, în mijlocul dansului, cînd ficiorii care decuseară împodobiseră poarta, luau proaspătul însurăţel pe sus, pe braţe, şi se repedeau cu el şi cu noi după ei, în curte la tanti, unde se isca gura rece a unei fîntîni cu ghizd, foarte adînci. Şi cît ai spune mire, îl puneau pe găleată şi îl scoborau în puţ, la răcoare. Găleata de tablă era rezistentă, încinsă cu doi drugi de fier, la fel şi lanţul de fier cu care era legată şi de care se ţinea însurăţelul, dar eu tot tremuram de frica lui, să nu cadă, să nu se rupă, să nu se înece. Şi în timp ce mirele stătea pe fundul fîntînii, deasupra luciul oţelit al apei, nuntaşii negociau recuperarea lui şi aducerea la suprafaţă.
După cîteva minunte de învoială, doi bărbaţi vînjoşi prindeau să învîrtă roata, iar tînărul bărbat era readus la lumină cu scrîşnet de lanţ. Pe mine mă speria obiceiul ăsta, eram mereu cu inima purice, că o să pierdem pînă la urmă un mire şi se face din nuntă-nmormîntare. Înainte de asta, mă mai înspăimînta luatul miresii de acasă, care se înfăptuia din mai multe încercări, după ce mirele, tot el sărmanul, se trezea ba cu o mătură frumos împodobită, ba cu o babă zbîrcită cu voal.
Şi aşa am decis eu de mică copilă că nu vreau să mă mărit aşa niciodată. Aşa că nu am visat nicicînd să mă fac mireasă. Nu m-am visat în rochii dalbe, iar în timp am reuşit să prind oroare de nunţi, în genere, la care mă duc numai dacă nu se poate altfel. Şi cum eu nu am făcut nuntă din cele, nu am obligaţii. Ce cuvînt oribil, obligaţie! Care desemnează exact ce se întîmplă azi.
Fac parte dintre cei pentru care nunta nu este eveniment esenţial în viaţă. Văd femei care vorbesc ani după despre nunta lor ca despre cel mai important lucru care li s-a întîmplat şi îşi pun poze cu ele mirese de profil, deşi între timp sunt în divorţ. O femeie, în zilele noastre, nu ar trebui să fie marcată aşa de tare de propria nuntă. Suntem mai mult decît mirese şi neveste. Astea sunt roluri. Nu mai suntem eroine în romanele lui Guy de Maupassant şi altor autori ai epocii, pregătite special de mici ca să devenim neveste şi atît.
(foto: Cezar Machidon)
Azi nu mă mai sperie ritualurile nunţilor, ci inutilitatea lor. Una din două căsnicii se desface, dar asta nu împiedică lumea să se căsătorească isteric, cu rochii kitschoase şi coafuri ireale, care schimbă complet fizionomia miresei şi o fac să semene mai mult cu maică-sa, decît cu sinele natural. Mă sperie tot efortul depus, cu cîte un an înainte, pentru o zi în care oricum te bat pantofii, te strînge corsetul, arăţi ca o gheişă vopsită şi apoi scursă de transpiraţie, ţi se dezlipesc genele şi unghiile false, eşti pozată, dansată, chinuită, totul ca să ai cîteva fotografii retuşate în fotoşop pe care să le fluturi victorioasă cinci ani de la nuntă încolo.
Eu cred în lucrurile simple, aşa că toată fandoseala asta sclipicioasă mă sperie de moarte. Dacă ne iubim, ne căsătorim cu cîţiva oameni dragi alături, cărora să le pese de-adevărat şi să se bucure pentru noi, nu cu o şleahtă de îmbrăcaţi în costume şi strangulaţi de cravate, care înjură strepezit că au fost obligaţi să vină şi să burduşească plicul şi se consolează bînd tot de pe masă, măcar să facă pagubă dacă tot dau un ban. Mă sperie toate felurile de mîncare, care vin una după alta, ca o compensaţie pentru faptul că, la final, eşti obligat să umfli plicul. Mă sperie ţinutele nuntaşilor, mă sperie lăutarii şi muzica proastă, fotografiile cu mireasa în palmă şi dansul pinguinului.
Ştiu, sunt asocială şi nebună. Nu am pic de poezie. Îmi scapă metafora sarmalelor. Nu-mi spuneţi că de aia nu au durat căsniciile mele!
Pe Petronela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Trei lucruri pe care se întemeiază o relație de cuplu sănătoasă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
