Ce ciudă mă cuprinde când îmi amintesc cum, eu, copil fiind, aplaudam de zor pe Ceauşescu. Eu, mică şi slăbănoagă, într-o mare de copii, cu cravate roşii la gât strigam: Ceauşescu, PCR!
Când am crescut, după Revoluţie, am început a afla nişte lucruri. Cum că istoria pe care o învăţam pe de rost la şcolă nu era adevărată; cum că Moş Gerilă era Moş Crăciun; cum că Regele nu a plecat din ţară cu un tren plin de aur, ci cu mâinile goale; cum că, în timp ce România urca pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei, mutu-popii, Ţuţea zăcea în puşcărie la Aiud mâncând maţe şi copite amestecate cu arpacaş; cum că străbunicul a fost ucis de ruşi în ograda sa şi vărul său, arestat pentru că era chiabur, murea la Periprava de dezinterie din cauza “supei” de sfeclă furajeră; cum că ruşii au tăiat o halcă bună din trupul ţării mele şi pe oamenii din ea i-au dus în Siberia, să-i mănânce păduchii (citiţi, vă rog, cartea Aniţei Nandriş, 20 de ani în Siberia); cum că o mână de femeie, Elisabeta Rizea, era atârnată cu mâinile legate la spate de un cârlig şi lăsată aşa, apoi bătută de nu putea dormi decât rezemată în coate ( urmăriţi, vă rog, Memorialul Durerii, episodul 24); cum că Părintele Arsenie Boca a fost hăituit şi umilit; cum că Brâncoveanu a fost luat de turci, dintre români a fost luat, punându-i-se pe umăr o năframă din mătase neagră şi numit “mazil”. Nimeni nu a sărit să-l apere, nici un român. “Numai un popor care şi-a pierdut demnitatea şi credinţa arată atâta pasivitate în faţa unei mâini de lefegii veniţi să le ia coducătorul“, scria mai târziu un secretar francez la curtea Moldovei. După trei săptămâni de “judecată” a fost ucis, după ce a văzut cum sunt ucişi fiii săi. Pe înserat, trupurile le-au fost aruncate în mare, iar capurile purtate în suliţe prin oraş (Constantinopol). “Dacă aceste nenorociri sînt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui! Dacă însă sînt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine”, aşa a spus Brâncoveanu.
Am văzut că o cântăreaţă de operă, româncă, face apel în străinătate să adune bani pentru renovarea casei lui George Enescu. Halal românilor, halal naţie! Mi-e ruşine mie, intru în pământ. Ce mama dracului fac guşaţii de pe jilţurile catifelate, în afară că se ung cu mir? De ce se ridică Catedrala Mântuirii Neamului, pe când neamul se poate mântui având grijă – cu banii aceia – de copiii orfani, bătrânii abandonaţi, bolnavii incurabil? De ce, după atâta amar de vreme nu deschidem ochii şi inima? Când vom scoate oasele eroilor îngropaţi în gropi comune punându-le cruci separate pe mormintele lor şi când le vom scrie istoria? Cum putem spera la o Românie frumoasă când toate aceste buboaie nu s-au vindecat? Mai este măcar strop de ADN în carnea noastră din dacii despre care zicem că ne tragem?
Citiți și Lucrurile care trebuie spuse.
Nu, de 1 mai muncitoresc, n-am mâncat mici, nici n-am băut bere. M-a cuprins, aşa, un fel de scârbă. De sărbătoarea comunistă am aprins lumânări la Troiţa Martirilor ce au încercat să reziste comunismului; dar n-au reuşit pentru că eu aplaudam.
Pe Luminiţa o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
