De ani buni nu pot purta haine negre. Efectiv, îmi fac rău, nu le suport pe mine.
Copilă fiind, mă speriau preoţii, tocmai din cauza acestui negru. Apoi, mi-o amintesc pe mama, mereu în doliu, plângând pentru oameni apropiaţi.
Prin clasa a XII-a, brusc, am început să mă-mbrac în negru. Mi se părea elegant. Şi eram din cap până-n picioare-n negru. Fuste negre, taioare negre, ciorapi negri, tricouri negre etc., foarte rar alternând cu niscaiva culori vii. Cred că perioada asta a durat vreo doi ani, după care am simţit c-o iau razna dacă mai pun astfel de haine. Şi-am revenit la haine colorate intens, dar şi la mult alb. Iubesc albul, iubesc albastrul, iubesc verdele.
Când s-a-ntâmplat cu tata, eram studentă. Renunţasem deja la negru. Era într-o noapte, după un examen greu la analiză matematică, examen pe care-l luasem, astfel că sărbătoream cu colegii din cămin. A sărbători însemna s-ascultăm muzică bună, să bem un suc sau o bere şi să stăm la taclale. În acea noapte de 24 spre 25 ianuarie, am ascultat pentru prima dată „The Köln Concert”, căruia, în scurt timp, aveam să-i ştiu fiece clapă şi, totodată, am avut discuţii aprinse, cu ai mei colegi, despre Dumnezeu şi moarte, despre a crede sau nu în reîntrupări sau în viaţa de dincolo, despre Cioran, Eliade, Upanişade şi Biblie. Fix la 20 de ani de la concertul lui Keith Jarrett se-ntâmplau toate acestea. Concertul fusese pe 24 ianuarie 1975.
M-am întors în cameră în jurul orei 5 dimineaţa. Fetele dormeau. Nu suportau muzica mea, ci erau cu muzica disco. De le puneam, ziua, „Shine On You Crazy Diamond” sau Tangerine Dream, o luau la fugă, zicând că vin fantomele. Mi-am pus căştile-n urechi şi, la lumina slabă a unei veioze, am început să scriu în jurnal. Ascultam celebrul concert, proaspăt descoperit. Într-un mod straniu, casetofonul se oprea. Îl redeschideam, se oprea iar. Nu m-am gândit la nimic rău. Aveam deasupra patului un poster cu o pictură dragă mie, a lui Baba, anume „Portret de fată în roz”, imagine pe care o priveam, deseori, culcată-n pat fiind. Corneliu Baba a reuşit să obțină ceea ce şi-a propus prin acest portret, anume, „o imagine de o obsedantă prezenţă”, precum spunea. Mă obsedau ochii ei mari, mă fascinau mâinile ei cu degetele alungite şi atât de delicate. Tot chinuindu-mă să fac casetofonul să meargă, îmi cade posterul fix în cap. Văzând că nu puteam scrie, m-am culcat. La 7 dimineaţa, sunt anunţată să merg la poartă, la telefon. Am ştiut imediat motivul, căci mi-am amintit că-n ora pe care o prinsesem de somn, îl visasem pe tata c-un copil mic care ieşea din el.
O singură zi, apoi, am purtat haine negre, a doua zi nici c-am mai putut, simţeam că-nnebunesc. Mama, femeie înţeleaptă, m-a-nţeles când i-am spus că doliul e-n inimă, nu-n haine. Şi m-am îmbrăcat în alb, geacă albă, blugi albi, fular alb.
Gura slobodă a lumii, plictisită, pusă doar pe bârfă, m-a lăsat rece.
Acum câteva zile, mama îmi spune:
– Ce bine ar fi fost să se poarte şi la noi doliu alb, nu negru!
Sunt perfect de acord. În momentul în care sunt absorbite toate lungimile de undă, dar niciuna nu este reflectată, se naşte negrul, o non-culoare pe care eu o simt apăsătoare şi deprimantă. Nu mă deranjează hainele negre ale prietenilor, atât timp cât nu sunt în exces; pe mine nu le suport. Şi să nu fie sutane.
Pentru ceea ce voi scrie acum, s-ar putea să-mi atrag varii critici.
Chiar şi-acum, mare fiind, mă sperie, într-un mod bizar, preoţii. Nu e o frică la propriu, ci simt, organic, să stau la distanţă, atunci când sunt în sutane. Am prieteni preoţi, sunt foarte faini cât timp sunt îmbrăcaţi normal. Nu sunt de acord cu argumentele lor cum că e culoarea pocăinţei, a regretelor pierderii raiului, a doliului după Iisus etc. Dincolo de simbolistica crucii, nu sunt de acord nici cu faptul că biserica încă-L ţine pe Iisus pe cruce.
Iisus e viu, nu cred că El îmbrăţişează negrul, moartea, perpetuarea tristeţii, adesea de faţadă, ci am credinţa că îmbrăţişează Lumina, Viaţa şi Bucuria curată.
Pe Ioana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Cum am ajuns să înghițim cele mai scandaloase minciuni, cele mai tâmpite intrigi și conspirații
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
