Mâncasem chfitele toată săptămâna, până mă săturasem. Înainte de chiftele, mă săturasem de salată de roșii cu castraveti și, înainte de salată, fusesem ocupată cu altceva.
Mâncasem chiftele ca să-l uit pe Dragoș, iar roșiile le consumasem pentru că-mi plăceau la nebunie. Lui Dragoș însă, îi plăceau doar mașinile. Atât de mult, încât uneori abia de își dădea seama că exist. Îi spusesem de câteva ori s-o lase mai moale cu mașinile, el dăduse doar plictisit din cap, mormăise ceva neinteligibil în barba de trei zile și apoi își văzuse liniștit de ale lui.
Între două ploi și cinci minciuni nevinovate, începusem să am îndoieli serioase legate de capacitatea bărbatului la 35 de ani de a se schimba într-un fel sau altul. Plouase zile întregi într-o perdea fină între mine și Dragoș, iar metafora nu-și mai găsea nici ea locul. Trăiam paralel și echidistant într-o ecuație cu două necunoscute, în care intersecțiile erau interzise prin leme și sentimentele zăceau stivă, strivite de indiferență.
Mâncasem chfitele toată săptămâna, mă plicisisem de chiftele și, la capătul unei sâmbete ordinare, decisesem să plec la mare. Singură, cu o valiză de dimensiuni medii și o culoare de un galben strident, mă urcasem într-un tren aglomerat și căutasem locul 123. Locul 123 nu exista… CFR-ul încurcase iar vagoanele. Nașul apăruse după vreo zece minute cu un tabel lung între două degete. Își căutase apoi, timp de cinci minute, ochelarii pe care, într-un final, și-a adus aminte că îi lăsase într-un alt vagon. S-a dus să îi recupereze, dar nu fusese chip să le dea de urmă. Între timp, în vagonul cu pricina, se urcaseră niște călători cu inițiativă care, găsind ochelarii nașului așezați pe o măsuță de plastic de lângă un geam mare și un pic murdar, se gândiseră că cineva îi uitase înainte să coboare și deciseseră să îi depună la biroul cu obiecte pierdute din gara mică. Aveau timp, trenul era anunțat cu o întârziere de aproximativ o jumătate de oră. Întârzia dintr-un motiv oarecare, comunicat în buclă prin niște microfoane vechi împrăștiate la distanțe egale pe peroanele aproape pustii.
Eram cu toții niște simpli întârziați într-o gară mică de provincie. În așteptarea nașului, visasem bărci în larg și valuri multe. Mental, îmi făcusem valize mov și crezusem că plec. Ca să ajung la soare, încălecasem pe-un albatros frumos. În realitate, nu aveam decât o căruță de visuri ascunse bine și fix nici o idee în ceea ce privește dispariția inexplicabilă a nașului.
Îl așteptam pe naș rezemată de ușa unui compartiment plin, când cineva m-a rugat să nu mai blochez trecerea. Încercasem în van, dar trenul era prea plin, locul 123 nu mai exista, iar nașul dispăruse fără urmă. Rămăsesem într-un picior, sprijinită de valiza galbenă și, în acea poziție incomodă, mi-am amintit de Dragoș.
Nu îl anunțasem că plec. Îi lăsasem doar un bilet scris în grabă în care îi spuneam că mai avea trei chiftele în frigider. Restul, îl voi găti la întoarcere. Sprijinisem biletul de o vază cu picior și trântisem ușa la plecare. Atât și nimic mai mult. Fără destinație, fără urmă de sentiment. Dragoș detesta lucrul azvârlit verde în față și se ascundea mereu în spatele sensurilor duble. Funcționa mai întotdeauna subtil, undeva în spatele cuvintelor și mult prea departe de mine. Trecuseră două ore de când îmi urcasem valiza galbenă în liftul îngust și Dragoș nu dăduse nici un semn. Scufundat într-o oarecare problemă legată de fiabilitatea recunoscută a automobilelor nemțești, probabil nici nu remarcase că apartamentul suna a gol.
Între timp, nașul își găsise ochelarii. Femeia de la ghișeul de “obiecte pierdute” îl privise zâmbind cu subînțeles și îi răspunsese amabil, cerându-i să semneze două hârtii format A4. Nașul își înghesuise ochelarii în buzunarul de la piept și apoi fluierase plecarea. Un sunet prelung, strident și puțin decalat. Apoi revenise să rezolve problema cu dispariția inexplicabilă a locului 123.
«Cineva încurcase vagoanele» mi-a spus, dar eu nu îl crezusem. Știam că e penurie de vagoane și bani puțini. Sau prea multă hoție. Totul avea explicație și oamenii se adaptau cum puteau. “Locul dumneavoastră este în vagonul restaurant” mi-a spus nașul parcurgând tabelul lung, scris mărunt. “Din păcate, toate celălalte locuri sunt date”. L-am privit fără să îl cred, cu certa senzație că cineva decisese să facă glume proaste. Dușmani aveam și eu, ca toată lumea.
Încă sprijinită într-un picior de valiza galbenă îl întrebasem pe naș dacă se întâmpla frecvent să dispară locuri. Se întâmpla frecvent și, tocmai de aceea CFR-ul oferea o băutură la alegere. Am ales un Ursus pe care nu l-am deschis. Îmi așezasem o șuviță rebelă și, cu chiu cu vai, reușisem să mă strecor pe culoarul îngust, plin de oameni și valize. Vagonul restaurant era fix în capul celălalt al trenului. După 3 vagoane pline și o valiză galbenă de cărat, decisesem să mă opresc, sprijină într-un picior, și să cobor la prima.
La Predeal, mi-am cumpărat bilet de întoarcere fără loc. Am ajus acasă cu o valiză galbenă după mine și am urcat obosită în liftul îngust. La etajul 7 apartamentul suna a gol, chiftelele dispăruseră din frigider și, de o vază cu picior pe masa din sufragerie, stătea sprijinit un bilet necitit. An pus valiza galbenă într-un colț și doza de Ursus, lângă vaza cu picior. Apoi am visat bărci în larg și valuri multe. Când am deschis ochii, doza de bere dispăruse.
Într-o pauză a cursei de formula 1, Dragoș îmi mulțumise, râgâind.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
