Pierdem sensul
Pierdem sensul în ritmul cu care vidul existențial crește în nou jubilând pe marginea depresiei noastre. Trebuie multă muncă, un întreg proces longeviv al adâncirii supliciului și agitării asemeni unui ideolog a propriului tumult, pentru a ajunge la depresie și generația din care fac parte se descurcă foarte bine la acest capitol. Practic dacă generația anterioră nutrie acest colorit al resentimenului ei se axau pe ratare în principal. Ei nu dorea să se rateze. Noi parcă ne îmbrățisăm ratarea prin coconul în care singuri ne-am vârăt când am decis, așa pe nepusă masa, că ni s-a urât cu lumea. De ce spun toate aceste lucruri folosind cuvinte ce are trece în categoria neologisme desi în generația anterioară se regăseau totuși în vocabularul mai larg al populației?
Fără idelauri, fără trecut (ca patrimoniu spiritual nu ca valente poporaniste, deși personal sunt fan al poporanismului care, ghice ce?, de la popor pleacă!), fără morală, fără sens. Suntem generația fără sens care caută la psiholog ceea ce nu-și poate produce singură căci fără resurse spirituale toate agonisirile materialiste și superficiale nu ne fericesc nici pântecul, nici egoul. Ce naibii aștepăm să se întâmple, când suntem atât de idioți vorba unui politician. Nici măcar nu mai invoc părinții care au devenit niște valeți deghizați în bănci generoase și ciuca bătăilor pentru toate pornirile firii noastre pe care ni le asezonăm cu tot ce ne trece prin mână și are efect psihedelic.
Nimeni nu-ți poate da ce nu-ți dai singur și poate cheia de a înțelege acest aforism sufletesc este crudă
Nu avem sens și busola a fost îngropată în nisip dacă nu a ajuns deja la coșul de gunoi al istoriei unde niște ideologi mai caută prin gunoie pentru a reinventa rezidual vârsta de aur a ideologiilor ce promit fericire. Nimeni nu-ți poate da ce nu-ți dai singur și poate cheia de a înțelege acest aforism sufletesc este crudă, dar e singura șansă să poți cunoaște frumusețea acestei lumi și să te bucuri de un răsărit de soare care poate nu conferă senzația îndestulătoare, poate nu palpită papilele gustative asemeni unei faimoase shaorma, dar picură în sufletul tău o liniște, un sens, un firesc de la care singur ai decalat sau devansat de pe autostrada Soarelui (adică drumul fericii cum ne spun ideologii gunoieri de astăzi).
Înainte de a arunca cu depresia în stânga și dreapta ar fi bine să reflectăm asupra propriei nefericiri și asupra propriilor limite. Poate limita e măsura de urgență a divinității în cazul nefericirii. Poate nefericirea, fără a invoca pleiada de cărți kitch sau ghiveci a literaturii de supermarket de tip dezvoltare personală, e doar o sincopă cu valoare simbolică de semn de întrebare pentru ce ne dorim. Mai pe scurt, unde viața pune punct, omul pune puncte puncte. Și aceste puncte picură în noi o sumedenie de sentimente care își dau în timp în vileag penajul.
De ce ne pica viața atât de greu și de ce ne furnizăm atent o serie necruțătoare de motive de a fi nemulțumiți? Ce ai făcut Bobiță? Mai evoc un spirit de mare generozitate și blândețe. Când mi-e dor de oameni cu ”adevărat frumoși” și cu ”adevărat buni” mă pun și citesc. Oricum toată viața pare pe un peron și totul pare a fi în mișcare în timp ce noi suntem cu un pas în tren și unul în peron, neputând alege până la sfârșit niciun final pentru noi. Să încercăm să mai punem puncte puncte…
Octavian Paler avea o vorbă ”Mă uitam în ochii lui și-mi dădeam seama ca nu e nimeni acasă”. Așa e și cu generația mea care ar face orice, doar doar să nu se uite în oglindă.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
