Îmi vuiește internetul și oamenii vorbesc despre cum se sinucide România. Nu o femeie, ci România se sinucide. Defilează prin televizoare și în online experți cu titulaturi pretențioase, dar incapabili să distingă o stare de fapt de-o stare de drept și s-o izoleze de circul mediatic. Mă duce cu gândul la emisiunile americane din anii ’80, care beneficiau, însă, de scenarii elaborate în exagerări. Aici, acum, în România, suicidul nescenarizat al unui om, al unei țări și-a sute de mii, chiar milioane de păreri experte, post-mortem, care nu mai mângâie, nu mai salvează, nu mai umezesc nimănui buzele cu flegma lor isterica de patologic incriminativ. Imaginile, vorbele și toate explicațiile încetinesc și le privești ca pe-o bandă stricată cum ți se dezintegrează sub priviri, sub gânduri, între două decizii pe care nu mai ai timp să le iei. Ți se arată că poți și ești asigurat că nimeni n-o să intervină. Nu atât cât să facă vreo diferență. Ți se arată, explică și ești ispitit să mori.
Scena suicidului, înainte de înfăptuire. Negociatori, experți suicidologi, medici, Smurd și s-a negociat 35 de ore. De ce? Ce au negociat? Avea dinamită împrejur cât să arunce-n aer jumătate de București? Nu! Nu negociezi 35 de ore cu o persoană care traversează un moment de nebunie, fiindcă nu faci decât să-i întreții și amplifici tulburarea! În orice stare de urgență, în primul rând, pui oamenii în măsuri de siguranță, prin orice metodă! Non-asistența unei persoane aflate în pericol de moarte se pedepsește penal în alte sisteme de drept din alte țări. Iar asistență nu se cheamă s-o asiști când moare. Nici nu distingem între felurile în care moartea e atinsă: accident, suicid, crimă.
Dacă era cale de răzgândit sau nu, specialiștii ar fi trebuit să-și dea seama din primele 5 minute. Dacă sunt specialiști, așa cum put de importantă când se prezintă și vorbesc. După 35 de ore ești epuizat și, chiar fără să fi avut vreo cădere psihică, tot vrei să dormi. Sau să mori. Epuizat, nu te zbați, nu faci victime în jur. Unde au făcut și ce studii, negociatorii, de nu știu atât lucru?
Intervenția unui preot se impunea dat fiind faptul că suntem un popor cu moștenire ortodoxă pronunțată. Oricât de atei ne-am da, unii dintre noi, azi, face parte din tradiția noastră, iar preceptele religioase au mare incidență asupra psihicului oricui a trăit o viață în confortul psihologic perpetuat de o credința (oricare ar fi ea). Un preot ar fi putut să o salveze. Când vrei să mori și nu mai vezi altă soluție, te agăți de orice, chiar și de o falsă promisiune de rai. Sunt preoți care știu foarte bine să vorbească. Mai bine decât negociatorii.
A fost și un expert suicidolog acolo, psihiatru. Pe care îl cam respectam înainte, pentru acuratețea și precizia științifică din unele texte. Azi mă întreb dacă nu cumva domnul doctor e doar un bun cercetător teoretic și scriitor de tratate. Cu sau fără jurământul lui Hypocrate, medic te chemi ca să salvezi oameni, nu ca să ții o conferință despre suicid la televizor în prim plan, când în spatele tău i se strâng victimei rămășițele de pe caldarâm.
Acum nu mai salvăm pe nimeni. Doar ne găsim scuze. România s-a sinucis.
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Mein Trump. De unde vine fascismul portocaliu
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
