Este atât de confortabil ajutorul permanent al părinților, dar poate fi atât de dezarmant. Numesc ajutor permanent acel ajutor “pus pe masă” și golit de substanță, cel mai adesea, unul financiar, dar nu numai.
Părinții tind să ofere copiilor ajutor permanent, iar copiii lor tind să devină comozi, să aibă convingerea că banii le pot deschide toate ușile sau că li se cuvine totul, tind să se bazeze mereu pe un sprijin exterior, să urmeze direcția prestabilită, să aștepte. Dar, cel mai nociv, acești copii sunt puternici fiind flancați de părinți, iar, când părinții nu mai sunt acolo, rămân goi în bătaia puștii. Nu au arme sau nu știu că le au. Sunt dezarmați!
Știu că sună paradoxal, știu că nu toți mă vor înțelege și că puțini vor subscrie, dar este ceea ce am înțeles eu după ani la rând în care m-am întrebat cum ar fi fost dacă și părinții mei ar fi avut funcția, statutul, starea materială a părinților care își trimiteau copiii în tabere ca răsplată pentru o mențiune, care îi recompensau după o notă bunicică, care le dădeau bani de buzunar pentru o săptamână cât salariul mamei mele pentru o lună, care păstrau intact CEC-ul de alocație.
Eu nu am mers în tabere școlare, nu am avut o bicicletă, nu am primit recompense materiale după premii I (nici măcar după absolvirea liceului cu media 9,50 sau după terminarea anului III universitar cu media 9,10), nu am avut o combina muzicală și casete audio și exemplele pot continua…
Dar nici nu am suferit, nici nu m-am lamentat și nu o fac nici acum. Toate astea nu m-au afectat, ci m-au motivat! Nu m-au complexat, nu m-au tras înapoi niciodată. Dimpotrivă, am știut mereu că eu trebuie să învăț mai mult, să fiu mai responsabilă, mai conștiincioasă. Și am fost. Mereu veselă și încrezătoare!
Și nu în sensul și cu obiectivul de a le avea la un moment dat. Nu ăsta era scopul. Aici, mă simt datoare să fac o paranteză. Lipsurile financiare au fost compensate de dragostea cu care m-a înconjurat mama. Mama mea mi-a insuflat adevăratele valori, mi-a vorbit depre ceea ce sunt oamenii, nu despre ceea ce au, m-a încurajat să vreau, să cred și că pot. Că pot orice, trebuie numai să vreau! Tot ce am este și meritul meu, însă tot ce sunt i se datorează întru totul mamei mele.
Eu nu am învățat pentru notă, nici pentru premiu, ci pentru mine, pentru bucuria, și mândria, și emoția cu care mă îmbrățișa mama și pentru bucuria, și mândria, și emoția pe care le trăiam când primeam aprecierea sinceră și strângerea de mână a unui profesor la sfârșitul anului școlar.
Pot fi acuzată ca le fac un proces de intenție bogaților, dar vă asigur că nu fac referire la starea materială. Eu și soțul meu ne permitem să-i oferim copilului nostru ajutorul permanent. Norocul meu este, însă, că eu am experimentat și am înțeles că, oferindu-i-l, nu îl ajut, dimpotrivă, l-aș putea dezarma!
Nu vreau să-l ajut, ci să-i transmit mai departe ceea ce am primit eu de la mama. Nu bani, nu statut, nu confort financiar. Ci adevărate arme de luptă: ambiție, curiozitate, omenie, demnitate, răbdare, încredere, iubire, inițiativă, apetitul pentru studiu și cunoaștere, dorința de a evolua, curajul de a încerca, șansa de a greși.
Pe Aura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
