„Ce mâncăm la cină?”, mă urmărește întrebarea de care nu mă pot ascunde. Și asta încă de la prima oră a zilei. Când am noroc, chestionarea insensibilă mă izbește doar pe la ora prânzului. Cred că o mare parte din zi adolescenții și-o petrec visând la mâncare. De înțeles, cum ai mei își petrec 7 ore și jumate din 24 la școală, depunând un efort consecvent de-a lungul zilei. Doar un sendviș, oricât de generos ar fi, nu ține de foame.
Le am și eu pe ale mele. Fixații. Să nu aștepți un răspuns clar de la mine decât dacă sunt convinsă eu că am o idee concretă despre ce vorbesc. În bucătărie sunt regină. Deh, în altă încăpere nu a încăput sceptrul. Eu fac regulile (așa cred), eu decid. Și e după chef. Nu mă dau în vânt să gătesc, dar o fac cu artă (mă laud, dar întemeiat). Dacă tot muncesc și stau deasupra plitei, transpirată, măcar să fie bun! Numai nu mă bate la cap! Nici eu nu sunt sigură de rezultatul final. Nu înainte de a trece în revistă ingredientele disponibile. Încep pregătirile când intru în mood „gătit”și de abia atunci realizez ce va ieși din mâinile mele. Dacă sunt lovită de lipsă de inspirație, nu-i bai, apelez la ideile previzibile ale juniorilor. Atunci când e vorba de imaginație culinară, a lor se rezumă la trei lucruri mari și late.
„Deci, ce mâncăm?”, nu se lasă ei intimidați. „Nu știu…”, încerc eu să mă sustrag conversației plictisitoare. „Hai, zi!”, insistă ei fără să cedeze vreo bucățică de teren.
Într-un final, renunț să mă opun opresiunii și comunic din vârful buzelor, convinsă de represaliile ce vor urma. Dar nu mai am energie să mă împotrivesc. „Pulpe de pui la cuptor și salată.” Pe măsură ce vorbele necugetate se deșiră în camera de zi ce devenise dintr-o dată neîncăpătoare, vocea mea se micșorează dramatic. „Iar pui?!”, se reped fiarele mele întărâtate. Prind curaj să protestez. „Da, e pui fermier și e foarte sănătos…” „Iar pui ??? !!!”, repetă ei ca o placă stricată… „Mama, ești serioasă?!” Fac o mică paranteză, îi citez cu precizie, dar mă întreb acum dacă expresia e neaoșă sau e împrumutată din franceză, limba lor uzuală. Pentru acuratețe, păstrez replicile autentice.
„Mereu sunt serioasă…”, mustăcesc eu, crezând că îi seduc cu un zâmbet. „Dacă nu era pui, era pește!”, scot eu ultima armă din buzunarul șorțului de bucătărie. „Tu și mâncatul tău sănătos!!!”, îmi aruncă ei cu năduf. Grimasa întipărită pe chipul lor angelic e destul de grăitoare.
Cumva, nu știu nici ei cum să continue pentru a ajunge la rezultatul dorit. Mă tatonează, aduși un pic la o stare sufletească mai bună. „Cum ziceai că-l faci ? Cu sos de vin, usturoi și ierburi aromatice?” Cad în capcană. Uneori sunt ei cu un pas înainte pe tabla noastră uriașă de șah. Nu anticipez mutările. „Da…” Nici nu apuc bine să emit afirmația, că juniorul îmi sare în completare. „Cu piuré, da?” „Sigur…”, reușesc eu să îngân. „Ah, nu! Cu cartofi prăjiți!”, își susține și junioara punctul de vedere forte.
De aici, cataclismul de magnitudine ieșit din tipare. Ea: „Iar îi faci doar lui pe plac!” Eu: „…” El: „Dacă faci cartofi prăjiți, nu mănânc! Ții cont numai de ea!” Eu: „…” Ea: „M-am săturat să îl răsfeți doar pe el! Nu te deranja, eu nu cobor la masă!”, și, cu un gest teatral, părăsește scena ambulantă asamblată ad hoc în camera de zi. Eu, cu ochii ieșiți din orbite: „…”. El, urcând pe scară, de la înălțime: „Dacă faci cartofi prăjiți, eu nu mănânc!”
Heiiii! Hellooo! Stop! Îmi aleargă gândurile alarmate. „Nu contează că n-am apucat să intervin până acum, dar am ales, fac ce vreau eu!”, m-am dat eu țeapănă și implacabilă.
Ce să mai spun, în urma acestui ping-pong emoțional, am ales varianta lui pentru că, știu, eu și mâncarea mea sănătoasă… Așa credeam cel puțin când, triumfătoare, m-am apucat să curăț cartofii. Aplecată deasupra acestei treburi nesolicitante pentru psihic, dar extrem de enervantă, încep să dubitez. Cât de greu este să îi pun și ei doi cartofi în tigaie?!
În teorie, totul e simplu. Să îți dai cu părerea e și mai simplu. Să susții fără să aplici, iar simplu. Să o faci, pur și simplu, e greu al naibii!
Jonglez, ca orice părinte normal, cu sentimente și emoții, doar-doar nu ajunge vreunul să îmi reproșeze că: „Pe el/ea, da! Pe mine, nu!”. N-am ce face și ajung invariabil în situația dată. Cât am fost doar noi doi, raportarea era simplă. Nu avem să îmi drămuiesc decât reacții direcționate spre doi. Acum suntem patru. Când nu e juniorul să mă tragă de mânecă că pe ea, soră-sa, o tratez altfel, că pe ea o favorizez (unde Doamne iartă-mă?! mă dau de ceasul morții să nu fac diferențe…), apare ea, că prea îi cânt în strună doar lui, iar ea e mereu pe locul din urmă. Zău?! Nu contează care este subiectul, cineva e defavorizat. Mai nou, mi se scot ochii că am greșit scara ierarhică și să fac bine să o restabilesc. De când e câinele (sau pisica) mai important(ă) decât ei?! Junioara a fost prima care s-a sesizat. Prima oară. Am rămas fără replică atunci când și juniorul i s-a alăturat. Copiii!
Copiii vor atenție exclusivă indiferent de vârstă. Degeaba se dau mari, se dau! Dar acolo undeva ascuns, așteaptă latent copilul din ei, ce își revendică drepturile. Așa m-aș repezi să îi îmbrățișez cu drag de câte ori mă solicită cu răzvrătirile lor sucite. În veci n-ar recunoaște că încă mai tânjesc după atenția mea. Nu spun dragoste, am impresia că sunt asigurați de ea, no matter what. Îmi par și mai adorabili, pentru că sunt acuzată (pe nedrept) exact de aceleași lucruri. De aici s-ar trage concluzia, dacă vrei sa fii obiectiv (chiar și la vârsta lor îndreptată cu pași repezi spre maturitate), că eu aplic aceleași reguli pentru amândoi. Cu adoptații mei patrupezi, mă condamn singură și admit: am scăpări în efuziunile mele pentru că ei nu se împotrivesc. Key stă la alintat și nu suflă un protest, îi place sau nu, stă! Lila stă cât are nevoie, apoi se smucește din brațe, contrariată de efuziune. Am scăpat? Aș, nu! Surprinsă asupra faptului, iar mă confrunt cu acuzații. Juniorii sunt nemiloși. „Aha! Pe ei îi iubești mai mult!” Și unde-s mulți, puterea crește… Key e gelos pe Lila, Lila pe el uneori, Key, pe rând, pe numărul 1, 2, 3 și 4 din familie… Of, of, of. Niciun repaus n-am! „Păi, dacă voi vă opuneți afecțiunii părintești!”, îi admonestez eu… Disponibilitatea mea afectivă e tot la fel de împărțită, numai că se manifestă în funcție de cerințe. Ca la piață: unde e cerere, e și ofertă! „Pe voi vă iubesc în gând!”
Nota bene: se alintă. Nu e un semnal că aș fi depășită. Știu să aplanez conflicte. Cresc juniorii armonios și devin aliați. Cum am fost eu de multe ori cu surorile mele împotriva părinților. Pentru mine, acesta e semnul că sunt apropiați. Nu aș schimba absolut nimic.
Pe Monica o găsiți întreagă aici
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
