După nenumărate experiențe negative, se întâmplă să renunți. Să renunți la speranța că există și pentru tine o bucată de suflet, menită a-ți fi aproape, pentru un anumit traseu din această existență fizică și limitată.
Se întâmplă să renunți într-atât de mult, încât să nu mai conteze nimic altceva decât resemnarea totală și convingerea că, o alta este menirea ta. Să te dezbraci de aripile tale de năucă, cu idealuri și romantisme perpelite printre cărți și ceaiuri orientale și să te prefaci independentă și relativ intreagă, mintal și sufletește. Nu este greu. Este sigur! Siguranța că nu poți aparține decât ție însuți.
Și trec ani, și trec mulți, și nimeni nu rămâne… O perpetuare a iubirii, însă ceea ce nu-mi puteam recunoaște nici macar mie, era faptul că eu credeam, și nu credeam oarecum, ci credeam cu toată zvâcnirea, cu toată pulsiunea cu care zâmbeam tâmpă dimineților de Mai. Credeam, așa cum credeau prințesele și mă furișam înlăuntrul meu să mă bucur de această speranță nemăsurată, pe care nu o puteam lua cu mine în lumea reală, căci realismul era pentru mine așa cum era tragismul pentru Malevich.
Pătratul, Kasimir Malevich, Tate Modern ©Micha Theiner
Deși trec ani, uneori ți se pare că ai închis ochii doar pentru o clipită. Iar când îi deschizi, ți se pare că a trecut doar o secundă oarbă, în care nu ai realizat prea bine ce s-a întâmplat, și nici dacă a fost reală. Și îi deschizi atât de bine, încât regăsești lângă tine un om la care ți-ai permis să visezi doar în momente de luciditate extremă, doar atunci când te furișai de lume și te închideai în camera ta, cu pereți mirosind a vanilie, și te gândeai la el.
Și există! Iar mirarea este o continuă desăvârșire și recunoștință, Universului poate, căci pare unul dintre acele miracole care nu pot fi elucidate.
Mâinile pe care le căutai printre brațele amorfe ale oamenilor sunt acum lângă tine. Până și lungimea cuvântului “iubito” are ceva din proiectarea pe care a făcut-o sufletul meu către al său. Iar tu ești exact așa cum ai fost dintotdeauna; splendidă, prin ochii lui.
Nu ard călcâie, dar este totul de-o naturalețe și de-o familiaritate la care tânjeam dintotdeauna.
Am înțeles, poate, ceva despre iubire, ajungând aici: când nu îți mai pui o mie de întrebări și nici nu mai aștepți, implorând măcar pentru un răspuns, atunci ai intâlnit iubirea.
Guest post by Ana
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
