Mă înăbușă indignarea și nu știu ce se întâmplă cu lumea asta: văd în fiecare zi articole în care arta de a înșela, amantele/amanții sunt considerate lucruri normale, în timp ce soțiile/soții înșelați sunt blamați, considerați paria. Oameni buni, oare am devenit mai rău decât animalele pe care le considerăm ființe iraționale, deși pentru cele mai multe dintre ele fidelitatea este un principiu de viață?
Da, sunt una dintre multele soții înșelate, care culmea se simte ea rușinată și mult timp m-am considerat chiar vinovată pentru ce s-a întâmplat. Mi-au trebuit ore de terapie ca să îmi dau seama că nu aveam de ce să mă consider inferioară celeilalte femei, să înțeleg că eram deosebită, că de fapt ceea ce avusese ea era disponibilitatea de a urca extrem de ușor în patul unui bărbat, de a-i satisface fanteziile perverse, dar mai ales de a profita de faptul că la acel moment nu mă mai simțeam femeie. Da, mă refăceam după o luptă cu una dintre cele mai cumplite boli, care își lăsese urme adânci pe trupul meu și aveam nevoie pentru prima dată în viață de toată dragostea și atenția soțului meu. Dar nu ăsta este lucrul care mă înfurie cel mai tare, ci faptul că NOI, soțiile înșelate ne temem de stigmatul societății, de etichetele puse de societate: grase, “obosite”, neîngrijite, lipsite de feminitate și câte altele, și nu calificative demne de laudă. În același timp, ELE, dragile amante, sunt frumoase, delicate, feminine, sexy, mă rog așa cum noi, celelalte, nu vom fi niciodată.
Acum stau și mă gândesc: mai merită să fim adeptele fidelității, dacă aceasta ne aduce doar stigmate? Nu ar fi bine să ne transformăm cu toatele într-o armată de amante? Și aici vine deosebirea: o femeie care se respectă cu adevărat, care are o minimă moralitate și educație, nu va accepta niciodată să fie alternativă pentru un bărbat însurat, iar când este soție și mamă, cu atât mai puțin se va complace în postura aceasta. Să nu înțelegeți că am ceva cu acei oameni care la un moment dat în viață ajung la concluzia că nu mai au nimic în comun și hotărăsc să pornească fiecare pe drumul său, fără a trăi vieți paralele, imaginându-și că astfel sunt în continuare o familie. Nu, pentru ei tot respectul. Aici mă refer la toate “duduile “și “domnii” care confundă sexul în clandestinitate cu marea iubire. La toate acele “doamne” care ascund sub masca de femei oneste o moralitate îndoielnică, care își imaginează că, dacă adevărul nu se va afla, vor putea poza în soții și mame devotate la nesfârșit.
Mă întreb de multe ori dacă acești oameni înțeleg cu adevărat ce este până la urmă iubirea, respectul de sine și mai ales dacă tot ceea ce obțin din aceste aventuri merită durerea pe care o provoacă celor apropiați. Și iarăși nu înțeleg de ce suntem ponegrite cele a căror lume este dărâmată de semenele noastre care se cred mai bune doar pentru că au urcat în patul soților sau iubiților noștri. Ne simțim umilite, deși cele imorale sunt ele, cele atât de îndurerate și de neînțelese. Dragi amante, dacă aveți atât de multe de oferit, oferiți soților sau iubiților voștri, iar în cazul în care aceștia nu apreciază, sunt suficienți bărbați liberi de cucerit!
Iar, noi, cele înșelate, nu suntem cu nimic vinovate și nu ar trebui să ne mai ascundem durerea sub masca normalității. Cele care au ales dualitatea sunt celelalte, deci ele ar trebui să-și asume consecințele propriilor alegeri și să se justifice dacă simt acest lucru în față societății. De cele mai multe ori, noi am fost incluse într-o ecuație ce nu ne aparține, deci nu avem ce să justificăm în fața celor care ne găsesc vinovate pentru “rătăcirile” soților noștri.
Ne ascundem rușinate cearcănele, ne târâm durerile și ne simțim umile comparativ cu cele care nu ne-au “luat”soții, ci au fost alese de ei, fiind mai bune, frumoase, înțelegătoare. Nu, dragile mele, noi suntem cele care nu am reprezentat alternativa, căci până la urmă amantele sunt surogatul pentru ceea ce cred soții noștri a fi o femeie: psihologul crizelor lor existențiale (bat-o vina de vârstă critică!), jucărie sexuală disponibilă pentru satisfacerea imaginației înfierbântate de discuțiile “elevate” cu amicii, bucătăreasa care îi așteaptă cu masa caldă, femeia veșnic zâmbitoare, aranjată, dornică sau doritoare. Iar când descoperă că “femeia ideală” pe care atât s-au străduit să o cucerească (acum, vorba vine, efortul pentru a face acest lucru este infim comprativ cu cel pe care l-ar depune pentru a ne recuceri pe noi, cele care îi știm cum sunt în realitate), este doar disponibilă pentru sexul întreținut prin camere de hotel și cât mai mult posibil în clandestinitate,ce fac? Fie dau fuga îndurerați, spăsiți, cu un munte de regrete, la noi, “harpiile “de acasă, fie caută mai departe o nouă redută de cucerit, călcând “în picioare” și sufetul fostei amante.
În concluzie, (acum corul amantelor va sări pe mine), noi, soțiile înșelate, nu suntem alternative, deci capul sus, nu mai trebuie să ne rușinăm pentru alegerile făcute de soții noștri. Trebuie să ne respectăm și niciodată să nu acceptăm postura ingrată de amantă, nici măcar din răzbunare. Răzbunarea ideală: să ne prețuim pentru ceea ce suntem, iar dacă nu putem ierta, să pornim singure (cu toată durerea rupturii) pe drumul recunoașterii noastre că femei. Sigur vom găsi pe cineva care va vedea cât suntem de deosebite (și, încă o dată, persoană neangajată într-o relație, căci femeile normale, care au suferit, nu vor provoca și nu vor construi ceva durabil și onorabil pe durerea altei persoane) și ne vom trăi și noi povestea frumoasă și normală de iubire, poate chiar “marea iubire”.
Guest post by Mihaela T.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
