Azi am să fac un bilanț (asta cu bilanțul mi se trage de la muncă).
Azi vreau să văd ce “am”.
Azi m-am mutat în casă nouă.
Nu e chiar nouă, e doar nouă pentru mine.
Prima dată singură, într-o casă… mică, luminoasă, cu pereți albi, goi și geamuri mari.
Am și bagajele în față, astfel încât îmi pot da seama cu ușurință ce “am”.
Dar oare asta e tot ce am?
Niște haine strânse cu grijă, câteva perechi de pantofi și câteva cărți?
Am început să caut răspuns, întinzându-mă, ușor, pe salteaua care e trântită direct pe podea.
Decorul e simplu.
La fel cum sunt și eu, la fel cum este viața mea.
Întrebarea e mai complicată, dar îi dau eu de cap.
E nouă seara și se întunecă, geamul mare cât tot peretele, care ajunge până jos și dă în balcon îmi oferă “bucăți de lumină”, care vin de la felinarele de afară și îmi înlătură frica.
Eu nu am stat niciodată singură.
(Mereu am adormit lângă cineva, lângă camera cuiva sau în pat cu cineva.)
De mică, cu mama, cu tata, cu prietene la care rămâneam peste noapte sau pe care le invitam la mine.
Mai târziu, în timpul liceului am stat cu fratele meu în același apartament, astfel încât nu aveam nicio frică, nici măcar de fantomele pe care le vedeam în filme.
În anii studenției am stat cu sora mea, nopțile erau altfel, eu eram mai mare, nopțile erau mai lungi și mai târzii, așa am ajuns să îmi înving oarecum teama de întuneric.
În ultimul timp am adormit lângă iubitul meu, învingând între timp și toate temerile legate de bărbați.
Dar azi m-am mutat singură (am mai spus asta o dată, repet, însă, că nu m-am obișnuit cu ideea).
Și mă întrebam, ce am ?
O să încep cu ce se “vede”.
După cum am spus: un geam imens pe care îl ador, o saltea aruncată pe podea cu niște lenjerii negre, două perne pufoase – de ce am două? – din obișnuință.
Jos lângă pat am laptop-ul la care de jumătate de oră cântă nebuna – Beth Hart, niște jazz-uri, niște live-uri, care îmi dau starea aceea de libertate și de neconvențional.
O recomand… pe Beth… și pe Starea Aceea.
Pe pereți încă nu am nimic, e alb…
Am câteva cărți aruncate pe podea și, de pe coperta uneia, îmi citesc cu satisfacție propriu titlu “ Sweet Disaster”… cât de bine sună, cât de mult mă reprezintă.
Mi-am cumpărat câteva flori în ghiveci, colorate, de vară, pe care o să le încadrez cumva în decorul ăsta de alb și negru.
Mai mult nu am nimic… încă.
Nu am cești de cafea, pentru că o să îmi beau cafeaua undeva în oraș.
Nu am farfurii și tacâmuri, dar o sa le cumpăr, altfel nu văd cum m-aș descurca când am momentele mele de gătit, mâncarea moldovenească ca cea a mamei sau ceva lejer mediteranean.
Nu am o vază pentru flori, este esențială, eu iubesc florile, cele de câmp, pe care mi le cumpăr singură sau cele mai impunătoare pe care le primesc.
Nu am televizor, nici nu îmi trebuie, oricum acolo nu îl mai pot vedea pe Florin Piersic recitând “Doamne, dacă îmi ești prieten”, și cu siguranță nu o să îi aud cântând pe Leonard Cohen sau Nikos Vertis, din păcate.
Nu am multe lucruri.
Dar important este că știu ce vreau.
Știu că prima mea casă o să arate altfel.
Altfel… adică așa, ca mine.
O să prind de pod o pânză albă care să cadă pe o parte a patului și să mă mângâie dimineața când am geamurile deschise și adie vântul.
Caut o lampă, o lampă la care să citesc sau să scriu.
Am nevoie de un ceas?
Nu știu, nu vreau să văd cum trece timpul.
Mi-a venit o idee.
O să personalizez un perete.
Cu fotografii.
Neînrămate.
Așezate în ordine aleatorie.
Fotografii cu mine și cu Ei.
Cu ei cei din viata mea, cu Ei – importanții.
Familie, prieteni, oameni dragi.
Și în fiecare seară o să vorbesc cu Ei.
O să port lungi discuții cu Tata, de care îmi este atâta dor, și care știu că de acolo, de sus, are grijă să nu adorm singură.
O să îi spun mamei cât de mult o iubesc și că, într-o zi, o să îi cumpăr ani, să o țin lângă mine.
O să vorbesc cu Iubirile.
O să le spun ce nu le-am spus vreodată.
…
În rest nu am nimic, din “ceea ce se vede”.
Într-un alt articol o să vă împărtășesc însă, ce am din “ceea ce nu se vede”.
Din tot ceea ce chiar dacă nu se vede se poate împărți, se poate oferi, se poate transmite.
În casa nouă s-a stins lumina.
Corina ascultă în continuare Beth Hart.
Pe Corina o găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
