Tren, a doua zi de Crăciun. Mă întorceam de la munte cu cinci prieteni. Trenul fusese aproape plin majoritatea drumului, iar spre seară se mai golise. Ațipisem, când încep să aud lovituri și țipete din senin. Deschid ochii și observ că urcase un tătic cu feciorul lui. Băiatul, simpatic foc! Atunci când tăcea! Se așezaseră în spatele meu și cel mic vorbea tare și când nu vorbea, țipa sau lovea cu picioarele în scaunul meu. Nu am zis nimic. E copil, mi-am spus.
Nu mă înțelegeți greșit, nu am nervii slabi. Mama mea e educatoare și am mers de câteva ori la grădiniță cu ea. Verișorul meu are aproape 4 ani. Știu că unii copii sunt neastâmpărați, dar ceea ce mă uimea era faptul că tatăl nu îi atrăgea atenția absolut deloc. Eu și prietenii mei rezistam eroic, până când unul dintre noi nu a mai putut și i-a spus tăticului: „Scuză-mă, știu că e copil, dar în atâtea ore nu te-am auzit să îi atragi măcar o dată atenția”. Replica tăticului aproape ne-a lăsat pe noi fără replică. S-a plâns că și pe el îl deranjează că prietenul nostru, care devenise vocea poporului sau, mai bine zis, a vagonului, rulează pagini de internet pe telefon. Exact! Articolele pe care le citeam noi pe telefoane păreau a fi, într-adevăr, deranjante. Mai să ne bufnească râsul. La trei rânduri mai în spate, o doamnă care îi dăduse dreptate amicului meu capitulase resemnată: „Nu ai cu cine!”.
După micul război, în care tot noi ne-am dat seama că nu trebuie să facem o scenă în fața unui copil, am continuat să citim fiecare ce începuse. Tăticul a început să îi spună copilului să se urce pe scaun, să nu mai țipe… dar ne-am dat seama că, de fapt, tăticul nu avea cu cine, pentru că băiețelul părea să nu-l audă. Făcea în continuare rrrr și aaaa, se cățăra pe geam, îmi lovea scaunul și tot așa. Brusc mi-am amintit de Domnul Goe și îl vedeam pus în scenă, de data aceasta cu figura paternă implicată.
S-a mai potolit după ce tatăl a început să se joace cu el și a renunțat la letargia pe care o avusese tot drumul, momente în care urechile noastre suferiseră, iar corzile vocale ale fiului își testaseră maximumul. Deci se poate, îmi venea să îi zic, doar că trebuia să îi distragi atenția.
Îmi place să merg cu trenul. Îmi place să văd oamenii citind în tren, vorbind între ei mai mult ca niciodată, luând o pauză de la ritmul rapid al vieții pentru a privi pe fereastră. Îmi place să-i aud cum vorbesc la telefon cu cei dragi, spunându-le că sunt bine și cât mai au până ajung. Din acest motiv mi-a plăcut mereu să plec în vacanță cu trenul. Mereu este prezentă curiozitatea întâlnirii colegilor de călătorie… și am fost norocoasă pentru că mereu am avut parte de oameni interesanți: cupluri de oameni frumoși, bătrâne cu povești din vremuri în care eu nu eram născută sau o tânără și mama ei care îmi mângâiau auzul vorbind în franceză.
Sunt conștientă că, fiind un mijloc de transport în comun, pot exista momente în care confortul nu este maxim, dar de fiecare dată când în tren au fost copii mi s-au părut simpatici. Nu poți avea pretenția ca un copil să nu se miște de pe scaun ore în șir, dar de aici până la întâmplarea noastră e cale lungă!
Guestpost by Mădălina Iuliana Mușat
Citiţi şi
Spiridușul din bradul de Crăciun
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
