Dacă pun mâna streaşină la ochi văd 40. 40 de ani. Nu mai sunt demult primăveri, iar dacă mă pronunţ că-s toamne, începe să-mi curgă apă din ochi. Aproape 40, nemăritată, fără copii. Pentru societate, şi mai ales pentru exponenţii ei publici, plini de virtuţi, nu sunt om. Nu pentru că aş fi lesbiană sau pentru că mi-aş fi întors sexul pe dos, ci pentru că nu am intrat în rândul lumii. Bineînţeles că am serviciu şi-mi plătesc la timp taxele.
Mi se potriveşte cuvântul „curvă” pentru că opinia publică nu a găsit altceva la îndemână pentru bipezi ca mine. Aaaa, nu am nici casă în nume personal, dar am ajutat, voluntar, la zidit adăposturi pentru alţii. Cea mai grea zi din viaţa mea, care s-a încăpăţânat să atârne de umerii mei ca un plumb, a fost ziua în care doctorul mi-a spus că nu o să am copii. Nu pentru că nu aş fi capabilă să procreez, deşi dacă nu rămăsesem nici măcar accidental însărcinată până la vârsta de 38, şansele erau destul de mici, ci pentru că, chiar dacă s-ar fi întâmplat, nu aş fi fost în stare s-o duc până la capăt. Oriunde ar fi ales să fugă viaţa mea, erau tristeţi, era depresie. Depresia de a nu putea, depresia de a pierde înainte de a avea, depresia de a nu avea dreptul la speranţă. Viaţa mea nu era totuşi una lipsită de copii. Aveam nepoţi adorabili, copiilor prietenilor le eram tovarăş de joacă. Existau îndeajuns motive de bucurie şi în viaţa mea. Important era să nu le pierd din vedere, tentată să-mi plâng, din oficiu, de milă.
S-a întâmplat totuşi să mă mărit, ceea ce a dat puţin lucrurile peste cap. Societatea mă privea acum oarecum mai binevoitor. Dar tot ca pe un datornic.
Doctorul şi-a cerut scuze, cu toate progresele făcute între timp, verdictul era acelaşi. Viaţa dăduse pagina, era timpul să citesc în viitor. Trec ani şi cresc cot la cot cu copiii din jurul meu. Emigrând, sunt tentată să mai cer o opinie. O speranţă boţită, de pe fundul buzunarului. Ni se fac programări pentru un set amănunţit de analize, în timp ce sunt întrebată ce cred despre adopţii. Soţul meu devine reticent. Eu parcă prind aripi. Doctorul a adoptat cu succes două fetiţe, după care soţia a dat naştere unui băieţel. Au casa plină şi abia de pot ţine pasul cu ei. Nu de bătrâneţe, ci pentru că s-au îngrăşat. Râd şi-mi face bine. Cer informaţii suplimentare, doctorul îmi promite sprijin necondiţionat. La serviciu încep să mă simt din ce în ce mai rău. Poate sper prea mult de la viaţa care m-a răsfaţat deja, destul de mult. O colegă îmi pune în braţe un test de sarcină. Râd amar. Nu ştia că pentru mine nu însemna nimic. Să povestesc ar fi fost prea dureros. Îl iau, mulţumesc, zâmbesc chinuit şi plec. Spre seară dau să-l arunc la coş, dar mă răzgândesc. Împiedic risipa absolută. Nu am emoţii. Parcă am împietrit.
Sunt însărcinată! Rezultatele analizelor vin să confirme. Ne bucurăm, dar lupta abia începe. Nici nu mai ştiu de câte ori am adormit cu capul pe colacul WC-ului, cu mintea golită de orice urmă de bine, de câte ori abia am putut să mă ridic din pat… Starea de rău muşca cu poftă din mine. Nimic nu părea să ajute. Copilul, în schimb, se antrena pentru sărituri cu paraşuta. Sughiţa des, aruncând scanările în hazard, aveam senzaţia că burtoiul îşi râde de mine, trăgându-mi respiraţia după el. În luna a şaptea sar de 100 de kilograme. Lăsam mai multă umbră pe pământ decât salcia din faţa casei. La serviciu abia încap pe uşa de intrare în cantină. Ca să nu fie nevoiţi să spargă zidul pentru mine, şefii îmi propun să plec în concediu de maternitate cu o lună mai devreme. Tensiunea arterială mi se trage de şireturi cu norii. Fac naveta între spital şi casă. De la 110 kilograme, refuz să mă mai cântăresc. Încep să mă tem. Bunică-mea aproape că şi-a dat duhul la naştere, tata a avut puţin sub 6 kilograme. Sunt trecută pe lista pentru cezariană. Plâng. Mult. Dau naştere unui mâţ de 2 kilograme jumătate. Sunt cea mai elefantă dintre mame, mamă de şoricel. Unul care nu are nevoie de somn, îndrăgostit de propriile urlete. De fericire şi pentru că nu-mi lasă prea mult timp să mănânc, scap de mare parte din balast. Îmi înnod de una singură şireturile pantofilor, pe care am început să-i văd.
Am pus povestea pe hârtie nu pentru a da speranţe deşarte, ci pentru că trăind doar cu o viaţă, ar trebui să acceptăm mai relaxaţi ceea ce suntem. Să-i acceptăm şi pe ceilalţi aşa cum sunt. Nu am dat acatiste la biserică, nu l-am înnebunit la cap pe Dumnezeu. Modul cum şi-a conceput propriul copil mi-a dat speranţe că puţin îi pasă de părerile majorităţii, care se cataloghează „normală”.
Mătuşa preferată a copilăriei mele nu s-a măritat niciodată. Părinţii i-au fost loviţi aproape simultan de Alzheimer, dar au avut inimi puternice, sănătoase care i-au dus pe picioare până la foarte adânci bătrâneţi. Pentru ea a fost întotdeauna prea târziu. De câte ori stăteam la ea peste vară, mă ducea în parc, la un loc de joacă plin de mame cu copii. Mamele ciripeau continuu, ca nişte vrăbiuţe. Mătuşa mea îşi muşca durerea în tăcere. În drum spre casă, m-am oferit să fiu eu copilul ei. Eram deja. De atunci, de câte ori mergeam în parc, între două jocuri, alergam s-o ţin puţin în braţe, ca să aibă curaj de mamă.
N-am să închid albumul cu amintiri fără a pune un zâmbet lângă copertă. Eram la mare. Dimineaţa, în drum spre plajă, lume adunată ca la circ. Pe geamul unei camere de hotel, un hâtru pusese un afiş: „Ajutor!!! Băieţi, scoateţi-mă la o bere, nevastă-mea vrea să mă ţină prizonier până îi fac un copil!”.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
