‚Mă înjură’, îmi zic. ‚De ce aș citi?’ Mă plimb pe net și iar văd articolul. Și totuși, de ce nu? Autorul e plăcut, cu zâmbet de 5 stele, obținut în urma răsfățului repetat, gândesc că nu mă va jigni, că are un mesaj, de a ținut să accidenteze abrupt, încă din titlu. Și deschid pagina. Spune că el nu știe să scrie frumos. Remarc că se alintă, evident, fiind deja captată de fluiditatea exprimării.
Spune că «viața reală, „fă doamnă” e nașpa». Descrie de ce e așa, viața asta a noastră. Empatizează cu noi, amuzat de visurile noastre de prințese și ne bate cu dragoste. Ne ceartă drăgăstos: ‚am impresia că vă place viața asta care vi se intâmplă’. Spune că ne merităm soarta și știe deja motivul de suntem tratate așa: deoarece ‚alegem băieții răi, în locul celor ce ne aduc flori’. Cere chiar și o demonstrație…’să îi demonstrăm că merităm altceva’… hm…
Pare simpatic, cu zâmbet prietenos, de om de încredere. Pare credibil. Mă face să mă rușinez de alegeri. Trec mai departe, dar gândul îmi e la vorbele citite. Ceva nu se leagă.
Stai, domnule…Tu ne păcălești! Tocmai ne-ai înjurat, iar eu îți dau dreptate și fraternizez cu tine!
M-ai păcălit! Bărbații ce ne tratează urât, nu sunt băieți răi, sunt… ca tine! Da, domnule, sunt exact ca tine: vorbesc frumos, sunt simpatici, sunt charismatici, sunt iubibili, sunt credibili! Iar când ne rănesc, ei o fac exact cum ai făcut-o tu, într-un mod ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva merităm, dacă nu cumva are dreptate, era și el supărat, a muncit azi, sau, nu are de ani un serviciu, e obosit, flămând, poate nu e suficient de fierbinte mâncarea, astrele nu s-au aliniat pe zodia lui, poate sunt eu prea pretențioasă, poate sunt eu prea sensibilă la cuvinte, poate …
Ei spun, ca și tine, ‚demonstrează-mi că meriți’…
Oamenii ce ne rănesc sunt oameni de treabă! Noi nu avem cum să ne dăm seama că arată la suflet, precum Quasimodo la chip. Ne este milă și drag de ei, deoarece Dumnezeu le-a dat privirea caldă a puilor de cățeluș, privire sub care se topește gheața arctică! Sunt atat de neajutorați în supărare, încât nu poți să îi abandonezi. Dacă nu le pui lingura în fată, ei mor de foame sau arși de băutură în vreun șanț, sunt copii mari, rătăciți prin viață, neștiind unde le sunt hainele în casă.
Și apoi, ne uităm în jur și ne spunem că, de bine de rău, e mai bun ca alții, se poate și mai rău, că încă vine acasă, că încă aduce bani, că are copilul un tată, că încă ne iubește, în felul lui, că poate-i va trece dependența de jocuri, femei, băutură, prieteni, că ieri a fost bine, că mâine e o nouă zi, că… multe alte motive.
Nu credem că sunteți răi, sunteți, ca tine, ca mine, simpatici, vorbind frumos, cursiv, spunând glume și fiind de încredere. Ireproșabili în societate, prietenoși, sufletiști. Dumnezeu v-a făcut drăgălăși, cu ochi de Tonitza, umezi și moi, iar în noi a pus suflet de câine: ne înjurați și noi vă iertăm, ne bateți, iar noi vă iertăm, ne ignorați, iar noi acceptăm. Și facem asta pentru că avem un defect de fabricație: Dumnezeu a sădit în noi un inepuizabil spirit de sacrificiu! A fi femeie înseamnă a te gândi doar la celălalt. De nu mă crezi, privește mama ce vrea să te hrănească!
Cum să înțelegi că noi gândim cu sufletul? Cum să înțelegi că a merita respect nu trebuie demonstrat? Respectul ar trebui să existe deja în inima voastră!
Deși acceptam de multe ori acest “ca o femeie” spus de voi ca ceva de ocară, ca o insultă la adresa întregii feminități, femeia-i adevăratul erou, cu care coabitați.
Cu iertare, este deja demonstrat!
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
