S-ar putea să se despartă de mine, şi nici n-am început bine. Atac de panică. Nu mai pot să respir, în minte se derulează nişte scenarii în care Bărbatul care îmi place dispare ca măgarul în ceaţă, speriat de implicaţii. Ştie că sunt într-o relaţie cu cineva, dar este la fel de atras de mine cum sunt eu de el… Ne-am întâlnit pe fugă. Acasă mă aşteaptă Celălalt, Acela care nu mă mai face să mă simt frumoasă, dorită, femeie.
Pun mâna pe smartphone şi scriu, nebună, mesaje. Sunt devastată. Îi scriu că trebuie să continuăm ce am început, întrebându-mă ce îl respinge mai tare: copilul meu, soţul-coleg de apartament sau insistenţa mea. Mesajele sunt neclare, îi spun tot felul de prostii, în loc să îmi iau inima în dinţi şi să îi spun: m-am îndrăgostit foarte tare, vreau să explorez relaţia cu tine, nimic altceva nu contează. Vulcanul în care m-am aruncat cu capul înainte nu mă lasă să mă gândesc la cei de acasă, care până acum câţiva ani au fost centrul existenţei mele. M-am îndrăgostit grav de acest bărbat, grav de tot, şi simt că nu mai pot respira dacă nu e aici, acum. Nici măcar nu ştiu cum e la el situaţia. Oare doar îi place de mine şi ar dori să mă consume rapid? Sau e loc şi de altceva. N-am timp să mă gândesc la asta.
Când l-am cunoscut, trăiam pe pilot automat. S-a uitat pentru prima oară la mine şi am simţit că de undeva, din adâncurile mele, ţâşneşte din nou esenţa aceeea, a mea, de Femeie, şi m-am întrebat cum am trăit până atunci. Parcă o jumătate din mine fusese mumificată, uscată, pusă la păstrare. De nişte ani, ziua se transformase într-o rutină, cu sculat, făcut cafea, dus copilul la şcoală, lucru, venit acasă, gătit, spălat, frecat şi, uneori, sex de convenienţă. Soţul meu e prezent doar în aparenţă, singurul lucru la care se mai uită cu interes în casa asta e televizorul. De câte ori am încercat să îi spun că nu sunt bine, că nu sunt fericită, m-a trecut pe glumă. Iar acum, bărbatul ăsta minunat, fascinant, care m-a făcut să mă simt din nou vie, e pe cale să dispară, şi eu nu îl pot ţine, nu îl pot ţine.
Plâng şi mă sufoc şi nu pot lucra, şi iar îi trimit un sms, şi nu îmi răspunde, ce să mă fac?…
Aşa a arătat ziua de ieri a multora dintre femeile cu care lucrez. Probabil că plutea ceva în aer. O familie în care sunt preţuite pentru calităţile lor de manager de proiecte şi house assistant, unde cuvântul datorie l-a înlocuit pe iubire. După ani de relaţie cu un bărbat pentru care au devenit cvasi-invizibile, au lăsat să le intre în suflet acel spirit barbar, sălbatic, fierbinte al Celuilalt. Brusc, au redevenit frumoase, aranjate. Kilogramele în plus se topesc în focul pasiunii, se uită de trei ori în oglindă înainte de a pleca de acasă.
Greu de gândit, ca să nu mai spunem de aplicat, cuvinte ca morală, fidelitate, când descoperi în afara relaţiei tale tot ceea ce nu te mai hrăneşte acasă. Parteneriatul social cu bărbatul care locuieşte în acelaşi pat cu tine se simte ca un fel de contract obligatoriu, ca şi cel de la serviciu. Îndeplinit fără tragere de inimă.
Ce-ai de făcut ca să nu ajungi acolo?… Sau, mai ales, ce-ai de făcut când ai ajuns deja acolo? Pentru că reţeta de mai sus e – sigur – una ca să te simţi miserable, cum zice englezul. E greşit să te îndrăgosteşti de cineva? Şi, dacă se întâmplă, e corect ca partenerul tău să te pună în oala cu vinovaţi?
1. Prima probă a iubirii, probă adevărată, e când celălalt se îndrăgosteşte. Niciodată cineva nu se îndrăgosteşte dacă are acasă tot ce îi trebuie. Să consideri că celălalt e proprietatea ta şi “nu are voie să se îndrăgostească” e prima regulă de bază pentru nefericire.
2. Regula de aur: trebuie să spui, nu pe ocolite, ci pe bune, ce se întâmplă. Valabil şi pentru cel de acasă, şi pentru cel de care te-ai îndrăgostit (nu în zece sms-uri, da? într-unul, frumos, clar şi la obiect, aşa încât să vă puteţi seta regulile de joc).
3. Iubirea seamănă, într-un sens, frumos, cu boala. Poate deveni cronică. Şi, dacă nu vrei să se întâmple asta, cam cum ar arăta antibioticul? E relativ simplu.
- Primul şi primul lucru: e pacientul dispus să ia antibioticul? Într-o relaţie adevărată, unul dintre parteneri o să îl întrebe pe celălalt ce s-a întâmplat şi dincolo de primul răspuns, care – de obicei – e “nimic”. De multe ori alegem să ignorăm semnele, ca să ne putem văita că am fost înşelaţi atunci când e prea târziu şi nu prea se mai găseşte nimic de făcut.
- Pentru cel picat în butoiul cu miere amară al iubirii ilicite, nu răzbunarea sau ignorarea sunt soluţia. E ca atunci când cineva e bolnav: trebuie iubit. Împachetat în plapuma caldă şi tratat cu tot ceea ce ai uitat să îi dai, şi de unde, de fapt, a izbucnit şi febra. Pentru că e un fel ciudat şi nebun de febră. Îi spunem “atracţie”.
- Ia-ţi lista cu “ce îmi trebuie şi ai uitat să îmi dai”, iar dacă nu există, nu ţi-o imagina. Mai bine aşază-te pe marginea patului, cu blândeţe, şi scrieţi-o împreună. Sunteţi de nişte ani în formula asta. Puteţi comunica unul cu celălalt.
- Nu îţi face aşteptări. La urma urmei, s-ar putea să nu te mai iubescă. Dar încearcă să îl (o) protejezi de ceea ce noua atracţie îi poate aduce: o relaţie pasageră şi o despărţire uneori furtunoasă, alteori penibilă. Încă o rană. Pentru că asta facem cu cei pe care îi iubim: îi protejăm şi îi îngrijim când sunt bolnavi, nu îi certăm pentru că s-au îndrăgostit.
- Reparaţiile capitale de acasă nu funcţionează. Funcţionează relaţia cea nouă? Sau e o vânătoare continuă în care unul fuge şi celălalt ţipă că iubeşte? Să vorbeşti cu cineva face tare bine. Pentru că măcar poţi să spui ce ai de spus, chiar dacă nu găseşti rezonanţă sau ecou.
- Uită-te bine, bine, în adânc,acolo de unde a început nebunia, şi examinează: e pasiune sau e iubire? Pentru că avem talentul să le confundăm. După ani de căsnicie, primeşti, în fine, atenţia de care aveai nevoie, şi faci o pasiune nebună pentru un om pentru care, de fapt, ai o atracţie care se şi linişteşte după câteva luni de sex nebun. Apoi începi să vezi că nici inteligenţa, nici bunătatea, nici celelalte calităţi pe care le-ai proiectat nu sunt acolo. Sunt doar proiecţiile tale.
3. Dacă aţi reuşit să depăşiţi criza, ca şi în management, faceţi un “post mortem”: ce avem de făcut ca să nu se întâmple asta? Dacă vorbiţi unul cu altul şi sutneţi suficient de inspiraţi, s-ar putea să vă reinventaţi relaţia. Dacă nu, sunt alte decizii de luat.
4. Cel mai important. Respiră. Ai răbdare. Renunţă la “mi se cuvine” şi aminteşte-ţi că, dacă iubeşti, mândria nu e un atu, ci o greutate enormă, legată de picior cu un lanţ mare şi ruginit. Iar dacă articolul te prinde exact pe picior de a te îndrăgosti în felul descris mai sus, aminteşte-ţi că poţi decide dacă te arunci cu capul înainte… sau nu. Poţi. Şi ar fi grozav să te gândeşti bine-bine.
Trăim într-o lume adevărată, în care nu se întâmplă toate ca în desenele animate de la Disney sau romanele siropoase de amor. Aş vrea să citesc, pe bune, o carte siropoasă de amor în care eroii sunt parteneri de cuplu, după zece ani de relaţie. 🙂 Ar fi un manual tare valoros.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
