Nu adulterul ne desparte, ci obsesia fidelităţii

3 December 2013

Elisabeta Stanciulescu

“Acum îmi dau seama că eu voiam ca el să fie copleşit de mine” – mi-a spus, privindu-mă cu o mină dezorientată şi care aproape implora. Ar fi dorit să-i confirm că aşa e normal, ca bărbatul să fie copleşit de femeia de lângă el, să nu mai aibă ochi, urechi, cuvinte frumoase ori gesturi tandre pentru nimeni altcineva, “să nu pună nimic mai presus” de ea…

Am lucrat cu multe cupluri cu aceeaşi problemă: revolta şi uneori disperarea lui sau a ei că e înşelat(ă); enervarea lui sau a ei că e controlat(ă), că nu i se lasă “suficient spaţiu”; uneori, cel/cea care plânge mărturiseşte că a înşelat şi el/ea… De ambele părţi, frică, sentimente de vinovăţie, neîncredere în sine şi tendinţa de a se apăra dovedind=întărind vinovăţia celuilalt.

De ambele părţi, deşi, la prima vedere, cel care suferă este doar cel care se simte înşelat. Credeţi-mă, rareori am văzut un bărbat sau o femeie infidel(ă) lipsit(ă) de frici, de sentimente de vinovăţie, ori cu încrederea şi stima de sine neatinse: într-o situaţie de infidelitate, suferinţa este, de regulă, prezentă de ambele părţi şi nu cred că avem instrumente să cântărim cine suferă mai mult.

De o parte, frica de a nu fi iubit(ă) şi respectat(ă) cât şi-ar dori sau de a fi părăsit(ă) pentru altul/alta. De cealaltă parte, frica de a nu pune în pericol o relaţie de cuplu sau de familie pe care ar dori să o păstreze, deşi se simte atras(ă) sexual sau/şi emoţional sau/şi intelectual de altcineva, ori pur şi simplu frica de a nu pierde imaginea de om moral.

Sentimente de vinovăţie de ambele părţi: unul pentru că se simte atras de altcineva sau are o relaţie “extra-”; celălalt pentru că se întreabă unde a greşit de nu a putut “să-şi ţină” partenerul.

Încredere în sine şi stimă de sine scăzute de ambele părţi: unul îşi reproşează că nu e suficient de frumos/frumoasă şi sexi, ori nu câştigă suficient ca să-i ofere partenerului totul, astfel încât acesta “să nu simtă nevoia să caute în altă parte”; celălalt se simte imoral(ă), incorect(ă), mincinos/mincinoasă etc.

love

Light hug by Susa Dosa

Reinterpretare a evenimentelor de ambele părţi: fiecare îşi “aminteşte” că celălalt a făcut una sau alta, însă “abia acum îmi dau seama că…”.

Eu nu fac terapie de cuplu, nu fac niciun fel de terapie: abordez orice problemă ca pe o problemă normală de viaţă (nu ca pe o rană sau boală care trebuie vindecată) şi le propun oamenilor să caute şi să găsească soluţii învăţând : şi informaţii şi competenţe noi, dar mai ales cum să prelucreze şi să folosească altfel informaţiile şi competenţele pe care deja le au; cum să privească lucrurile dintr-o perspectivă mai largă; cum să gândească mai nuanţat, dincolo de stereotipurile şi dogmele comune; cum să procedeze practic, pentru a construi relaţii durabile şi o viaţă de care să se bucure. Unii acceptă, alţii preferă să caute terapeuţi: e dreptul fiecăruia să aleagă.

Ce e mai important pentru tine: să ai un soţ fidel sau să ai un partener pe care eşti sigură că poţi conta?

Când am pus această întrebare prima dată, m-am ghidat doar după experienţa mea de viaţă: doamna din faţa mea, manager, mamă a unui copil de 2 ani, m-a privit contrariată câteva secunde, apoi a răspuns foarte hotărâtă: “Să am un partener pe care pot conta”. A fost răspunsul care i-a salvat relaţia cu soţul.

Pe ce eşti sigur(ă) că poţi conta de la ea/el? Pe ce poate ea/el conta de la tine?

Au fost alte întrebări utile, într-o altă relaţie. Formulate, la fel, doar ghidându-mă după experienţa mea de viaţă.

Obişnuiesc însă, de fiecare dată când am un client cu nevoi specifice, să caut informaţie ştiinţifică suplimentară, care ar putea fi de ajutor. De data aceasta, căutările m-au condus la o surpriză enormă.

Suntem crescuţi într-o cultură care propovăduieşte monogamia şi condamnă infidelitatea. (Nu discut aici despre inegalităţile de gen, evidente: suntem mai indulgenţi cu bărbaţii infideli şi mult mai severi în a judeca femeile infidele, iar femeile sunt de obicei mai neiertătoare şi mai dure, mai punitive, cu semenele lor decât sunt bărbaţii. Probabil că de aceea adulterul feminin e mai discret, mai bine protejat, şi trăim cu impresia că femeile înşală mai rar.)

La nivelul simţului comun, înțelegem prin monogamie = moralitate situația în care un bărbat sau o femeie se simte atras(ă) sexual numai de persoana pentru care simte simultan și ceea ce numim iubire romantică, şi dorința de a trăi în aceeaşi casă, de a face și crește copii împreună. Dacă spui că iubeşti pe cineva, atunci e musai să nu te mai uiţi după alţii/altele şi e musai să-ţi doreşti să împarţi toată viaţa cu el / ea. Dacă te căsătoreşti, “e normal” să fii şi să rămâi îndrăgostit(ă) de soţia/soţul tău, sau măcar să nu te îndrăgosteşti de altcineva, şi “e normal” să simţi atracţie sexuală numai pentru ea/el, în niciun caz pentru altcineva.

Intuitiv, majoritatea simţim că suntem programaţi natural să putem trăi simultan “iubiri” diferite pentru persoane diferite: atracţie sexuală, iubire romantică, ataşament conjugal… Dar, pentru că ne-am îmbibat din prima secundă de viaţă de ideea monogamiei înţeleasă aşa cum am explicat mai devreme, ne refuzăm dreptul la normalitate şi moralitate dacă simţim simultan forme diferite de atracţie pentru mai multe persoane. – Atenţie: a simţi e una, iar a da curs trăirilor respective e alta!

Și iată că studii recente de antropologie şi neuroştiinţe – realizate nu doar de bărbați, cum ați putea crede, ci și de femei – arată că în creierul nostru aceste trei tipuri de informaţie sunt prelucrate în trei circuite care, deşi se intersectează şi se suprapun parţial, sunt totuşi distincte: un circuit neuronal răspunde de impulsurile sexuale, un alt circuit se activează atunci când simţim ceea ce numim iubire romantică şi un al treilea funcţionează atunci când simţim un ataşament de tip conjugal, faţă de un partener cu care simţim că putem şi vrem să facem şi să creştem copii. În plus, un nivel ridicat de testosteron – care ţine de chimia naturală, specifică fiecărui organism – stimulează apetitul pentru relaţii sexuale cu parteneri diferiţi.

Eu deduc de aici că aceste trei tipuri de impulsuri şi emoţii pot fi trăite împreună, dar pot fi trăite şi separat. Altfel spus, nu e obligatoriu să te simți anormal(ă) atunci când te căsătorești sau rămâi căsătorit(ă) cu o persoană cu care poți colabora în direcţia unui sens al vieţii comun, dar de care nu te (mai) simţi atras(ă) sexual sau faţă de care nu simţi iubire romantică. Nici atunci când te îndrăgostești romantic de o altă persoană. Nici atunci când te simţi atras(ă) sexual de altcineva. Face parte din natura umană să putem simți disociat aceste lucruri. – Din nou: a simţi e una, iar a da curs trăirilor respective e alta!

Mai deduc şi că iubirea romantică şi atracţia sexuală nu sunt absolut indispensabile pentru ca un cuplu/o famile să funcţioneze: ele contribuie, indubitabil, la o calitate mai bună a vieţii de cuplu şi ar fi de dorit să existe, însă un cuplu se poate “încălzi la acelaşi foc şi mânca din aceeaşi oală” – cum spun francezii -, chiar dacă nivelul atracţiei sexuale şi al iubirii romantice e scăzut.

Dimpotrivă, oricât de mare ar fi atracţia sexuală ori iubirea romantică, absenţa activării celui de-al treilea circuit face decizia de căsătorie foarte grea şi familia nefuncţională. ”A iubi nu înseamnă să ne privim unul pe altul, ci să privim amândoi în aceeași direcție” – scria Antoine de Saint-Exupery; e valabil mai ales pentru căsătorie. Cultura noastră populară o spune mai plastic: să tragem amândoi la aceeași căruță, în aceeași direcție, nu unul ”hăis” și altul ”cea”. Acesta este ingredientul fundamental al căsătoriei şi familiei: sentimentul că poţi face lucruri esenţiale împreună cu celălalt, cum ar fi, de exemplu, perpetuarea “sângelui” şi creşterea progeniturilor. Dar orice alt proiect care ţine de un sens comun al vieţii poate avea consecinţe similare.

Problema vine din aceea că, în lumea actuală, îmbibată de o filosofie plină de contradicții, care pe de o parte susţine monogamia, iar pe de altă parte spune că sexul fără inhibiţii şi iubirea romantică ar fi componente obligatorii ale autenticităţii şi fericirii, le preferăm pe acestea din urmă în detrimentul căsătoriei şi familiei. Aşa se explică – între alte explicaţii, desigur – de ce avem tot mai puţine căsătorii şi tot mai multe divorţuri.

Ce e de făcut?

Sigur, ideal ar fi să ne îndrăgostim romantic şi să rămânem îndrăgostiţi de persoana cu care simţim că putem “trage la aceeaşi căruţă” şi cu care avem și o relaţie sexuală excepţională. Însă – o ştim cu toţii – prea puţini sunt norocoşii în cazul cărora cele trei circuite neuronale se declanşează simultan la vederea aceleiaşi persoane şi rămân blocate la vederea oricărei alte persoane.

Noi ceilalţi mai puţin norocoşi avem nevoie să învăţăm să ne redefinim aşteptările: întotdeauna ne simţim înşelaţi mai mult din cauza aşteptărilor noastre decât din cauza faptelor celuilalt.

Apoi, avem nevoie să învăţăm să gestionăm şi propriile trăiri, şi relaţia cu trăirile celuilalt. Relaţia cu partenerul sexual sau/şi romantic sau/şi conjugal este, cu certitudine, una dintre principalele dimensiuni ale inteligenţei emoţionale. Una dintre dimensiunile care se învaţă cel mai greu.

Cel mai adesea, adulterul nu este decât pretextul – admis social – pentru finalul unei relaţii care, de fapt, nu funcţionează în componenta sa fundamentală: un sens comun al vieţii, o “căruţă” la care cei doi trag împreună.

Am văzut situații (sarcină, boală prelungită a unuia dintre parteneri, dispariția atracției sexuale) în care o relație extraconjugală foarte discretă a protejat mulți oameni, adulți și copii, de suferință inutilă. Cunosc cupluri care au rămas în relaţii foarte bune – împreună sau separaţi/divorţaţi – după un adulter recunoscut sau mai multe. Şi cunosc cupluri în care partenerii, deşi pot scrie pagini întregi cu aspecte funcţionale ale relaţiei, se întrec în a se face reciproc să sufere doar pentru că unul sau fiecare aşteaptă de la celălalt mai mult decât e realist (nu spun “normal”, nici “moral”, ci realist) să aştepte.

Cum e mai bine să procedez pentru a păstra cât pot mai mult din ce funcţionează în relaţia noastră?

De regulă, bărbaţii sunt surprinşi şi foarte interesaţi când iau cunoştinţă de cele scrise în acest articol. Femeile sunt la început contrariate şi gata să susţină cu pasiune opusul ideilor mele; apoi, dacă au puterea să gândească realist, lucid, dincolo de idealuri, utopii, stereotipuri şi dogme internalizate fără reflecţie critică, pot reuşi să-şi păstreze relaţiile şi să se bucure de ele pe termen lung.

Sunt femeie şi sunt eu însămi plină de idealuri de toate felurile. Sunt de acord că viaţa ar fi mult mai confortabilă, mai simplă dacă fiecare dintre noi am fi angajaţi fidel – şi romantic, şi sexual, şi ca sens al vieţii – într-o singură relaţie. Dar lucrurile nu stau aşa, organismele noastre şi viaţa reală sunt mai complicate decât schemele noastre mentale, iar înţelepciunea ne îndeamnă să ieşim din linearitatea idealului şi să căutăm strategii de viaţă flexibile şi mai sofisticate. Sigur că e mai obositor, dar nu sunt deloc sigură că viaţa ar fi mai frumoasă într-o lume care ar reproduce fidel simplitatea idealului.

“Dar daca adulterul e permanent? atunci ce mai faci? devii obsedat de fidelitate?” – mă întreabă o clientă, după lectura acestui articol.

Ai întotdeauna posibilitatea să alegi. Mă tem că, dacă te atrag doar persoanele cu un nivel al testosteronului ridicat, altfel spus bărbaţii puternici, “masculini”, virili, ori femeile puternice, ai nevoie să-ţi asumi riscul adulterului repetat şi să înveţi să-ţi gestionezi sensibilitatea la infidelitate (și eu aș prefera ca lucrurile să stea altfel).

Viaţa e frumoasă doar dacă înveţi să te focalizezi pe ce contează cel mai mult pentru tine şi să faci faţă lucrurilor care nu-ţi plac. Dacă, pentru tine, contează mai mult fidelitatea decât toate celelalte lucruri pe care ţi le poate oferi o relaţie, alegi în consecinţă; însă e foarte util să conştientizezi de unde vine interesul tău atât de mare pentru fidelitate şi cât de solide sunt argumentele care îl susţin. Dacă, dimpotrivă, găseşti că relaţia îţi oferă – sau ţi-ar putea oferi, dacă tu ai acţiona altfel – lucruri mai importante pentru tine decât fidelitatea, iarăşi alegi în consecinţă. De ajutor ți-ar putea fi testul pe care îl găsești aici.



Citiţi şi

Când mama tace

Dragostea, compasiunea și blândețea

Un bărbat, două femei și mai mulți copii

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. elena / 5 April 2014 8:19

    Nu obsesia fidelitatii ne desparte si nici infidelitatea, ci umilinta publica atunci cand se afla ca esti inselat de partenera/partener. Oamenii nu stiu sa pastreze in discretie absoluta activitatile extra.

    Reply
  2. Comentator sportiv / 4 April 2014 14:59

    Daca esti usor atipic (dintr-un punct conventional de vedere) si-ti asumi ca stil si filozofie de viata escapadele nocturne, diurne sau de ce fel or fi, cu acceptul si binecuvantarea partenerei/lui care, poate, imbratiseaza (nu doar teoretic, ci si practic) si ea/el aceeasi viziune, atunci e treaba ta.
    Dar daca te legi cu una/unul care ofera si asteapta fidelitate, asuma-ti alegerea si nu invoca neurostiintele pentru slabiciunile tale. Iar daca nu ti-o poti asuma pana la capat, reda-i omului respectiv libertatea si demnitatea, nu-i vinde iluzii sau argumente pseudostiintifice, rasufland usurat ca ”te-ai scos”!

    Reply
  3. Comentator sportiv / 4 April 2014 14:40

    Poate ca tine de-o intelepciune avansata, dar, cum eu nu o posed, intreb: De ce ai vrea un sens comun cu una/unul fata de care nu (mai) simti nici atractie sexuala, nici iubire romantica? De dragul cui? Al trecutului? Al aparentelor? Al copiilor extrem de fericiti ca mami si tati nu mai au nimic in comun (in afara de susnumitul ”sens”, bineinteles, si de acoperisul de deasupra capului), dar tin mortis sa le zambeasca frumos celorlalti (nu separat, ci impreuna) pana cand ”moartea ii va desparti”?
    Tuturor ne fug ochii in stanga si-n dreapta, asta e clar. Dar de aici, pana la a pune in balanta sotul/soata, plozii (daca exista), respectul, pana si ideea aia de familie (asa depasita, dogmatica si limitata cum se zice in articol ca ne-o baga pe gat societatea) si dorinta de a ti-o pune cu alta/altul si a concluziona ca hormonii atarna mai greu e cale lunga…Si mai incuiat nu stiu care e: ala de isi invinovateste genele pentru neputinta si nevointa de a se abtine sau ala de-l crede, raspunzandu-i: ”Lasa, atata vreme cat avem un sens comun in viata, poti sa te imperechezi nestingherit/a cu cine-ti pofteste inima. Poate o sa fac si eu la fel. Doar ai grija sa nu stingheresti sensul ala important si comun!”
    Yeah, right!!

    Reply
  4. Maria / 4 April 2014 11:55

    Articolul este foarte bun. Cunosc cupluri care functioneaza ca niste parteneriate. Deci se poate!
    Este exagerată dorința multora (femei sau barbați) aflați într-o relatie de cuplu,(și cu copii) de a pretinde fidelitate absolută.
    Mai toți oamenii greșesc, trebuie să fim capabili de iertare, să mai dăm o șansă relației, …și uite așa vom reuși să clădim

    Reply
  5. mim / 6 December 2013 22:41

    E o vorba care spune ca nu poti fi si satul si cu slanina-n pod. Consider ca in viata totul tine de asumarea unor alegeri. Ce incredere pot avea eu in partenerul meu care sustine ca ne impletim in relatiile noastre si mai ales ca sens comun al vietii, dar alege sa se mai reimplineasca erotic si prin alte parti? Este o lipsa de asumare si un egoism ridicat la rang de Sine atunci cand vreau sa experimentez fara sa iau in calcul consecintele.
    Cautam in neurostiinte, in gena infidelitatii, in peak-uri de testosteron doar scuze pt slabiciunea constiintei noastre.
    Vreau experiente, ok, dar fac asta fara a cere acceptare din partea partenerului pe care sa-l tin pt a imparti totul la bine si la greu. Adica fac asta liber fiind si nu intr-o relatie stabila.
    Mi se pare chiar un pic degradant pt o fiinta umana sa accepte,(nu spun sa viseze), la a pozitiona o alta fiinta umana pe planul ofertei satisfactiei sexuale si atat. Si atunci ce sprijin pot eu astepta de la partenerul meu daca el admite sa foloseasca alt om doar pt placerea sexuala si atat? Daca omul ala se leaga mai mult si vrea mai mult decat o legatura pur fizica? Daca apar copii intr-o astfel de legatura pe ce baza alegi care vor fi cei privilegiati cu prezenta ta permanenta?
    De-asta spun ca increderea intr-un partener infidel e dinamitata, pt ca n-a avut suficienta tarie sa-si asume drumul drept si a ales sa-si satisfaca nevoile proprii ridicate la rang de fundamentale, fara a tine cont de ceilalti real si potential implicati.

    Reply
  6. iulia / 5 December 2013 15:42

    Am decis sa scriu iar, pentru ca apreciez insistenta autoarei si tagurile enumerate de dumneaei se pot amesteca si magic.
    Referitor la stiinta, nici o stiinta nu poate raspunde la toate intrebarile, mai ales acum cand descoperirea unor secvente ADN transmise exclusiv pe cale materna determina cercetatorii sa regandeasca evolutia umana, insa cred ca euharistia este antidotul fructului oprit.
    Eu nu am ajuns aici intamplator si as intreba-o pe tiza mea Iulia( desi omograf nu e la fel-imi scriu prenumele cu litera mica pentru ca si eu sunt mica),ce varsta psihologica are.Varsta care are rol in determinarea normalului,fata de cine, fata de ce.
    Mi-a placut mult cele scrise de Fata Verde, o prinde bine culoarea si nuanta in care a pus talcul din trei.
    Apoi sub influenta celor citite aici https://www.catchy.ro/parinti-nu-ne-mai-faceti-daca-nu-ne-iubiti/50810 raspund celor care m-au intrebat de ce nu cred in institutia casatoriei.
    Dragii mei, nu pot sa cred in aceasta insitutie a casatoriei atata timp cat imparte copiii in legitimi si nelegitimi.
    Casnicia(adica relatia celor doi parteneri din cuplu) ar trebui sa fie un nod care sa nu se dezlege si-ar trebui sa asigure un climat optim familiei( din care fac parte si copiii) in asa fel ca sa poata evolua fiecare in parte si impreuna ,desi se stie ca matuirea in doi e cea mai grea,iar copiii sa creasca in iubire.
    Si cum e ajun de Mos, sa va curatati ghetutele sa primiti cadouri, dar si sufletul sa va aduca daruri.
    Sfantul Nicolae sa ne ocroteasca pe toti !!!!

    Reply
  7. Elisabeta Stanciulescu / 4 December 2013 20:07

    Iată ce spune știința de nivelul cel mai înalt – studiul acesta a fost publicat de editura uneia dintre cele mai prestigioase universități din lume, Yale; merită citit cu răbdare și atenție până la capăt:
    http://www.helenfisher.com/downloads/articles/15npolve.pdf

    Reply
  8. Silviu / 4 December 2013 17:39

    Ce inseamna ‘partener pe care pot conta’? Ce anume sa conteze? ca im aduce bani in ‘familie’ iar eu sa ii cheltui? Ca e dispusa sa facem sex atunci cand vreau eu? Si cand nu am chef nu are nici ea? Sa nu ma contrazica niciodata, sa fie mereu de acord cu mine? cat de liber poate fi un partener intr-o relatie? ce lucruri diferite pot fi acceptate? Dar tolerate? care nu?

    Reply
  9. VIC / 4 December 2013 14:28

    Cam multi bufoni,Claudia n-a raspuns,Fata verde s-a inverzit de nenoroc si Iulia isi ascunde site-ul de misto si de cat de normala psihologic e.
    Am sa va urmaresc si eu cu adulter cu tot !

    Reply
  10. Iulia / 4 December 2013 3:35

    V-am descoperit site ul din greseala.Ma bucur ca sunt normala din punctul de vedere psihologic.Dupa cele citite mai sus ma regasesc 100% si am realizat ca desi vorbeam despre sentimentele mele diferite pt diferiti barbati prietenelor mele ele ma contraziceau cu dogmele idealiste de am ajuns la un moment dat sa cred ca este o problema cu mine ca normal ar fi sa tragi de un barbat bun rau cum e el indiferent de ce sentimente romantice sau sexuale iti inspira.Mereu am facut diferenta intre atractie romantica si cea sexuala si in consecinta in a face dragoste si sex din necesitate fiziologica.Am sa va citesc in continuare.Foarte foarte misto articolul.Toate cele bune va doresc.

    Reply
  11. Fata Verde / 4 December 2013 1:53

    e trist ca se vorbeste la general si sub aspect de majoritate: ” Însă – o ştim cu toţii – prea puţini sunt norocoşii în cazul cărora cele trei circuite neuronale se declanşează simultan la vederea aceleiaşi persoane şi rămân blocate la vederea oricărei alte persoane. Noi ceilalţi mai puţin norocoşi avem nevoie să învăţăm să ne redefinim aşteptările:..” Cei “mai putin norocosi” sunt doar persoane care nu au stiut cum sa ceara de la viata acel partener,si normal ca au primit ambiguu. Si eu am facut asta, nu-i nimic de condamnat sau de dramatizat, se intampla, asa inveti sa ceri ce ai nevoie cu adevarat. DAR vreau sa subliniez ca daca te hotaresti ce vrei intr-un partener, o ceri de la viata cu inima calda, si o trimiti in univers cu drag, partenerul cu cele 3 circuite vine la fel de repede pe cat ai lansat cererea. Nu e nici imposibil, nici greu de gasit, trebuie doar sa ai incredere, sa ai sentimentul demnitatii natural, sa stii ca meriti sa fi fericit, si apoi sa ai iubire de sine, ca sa stii sa hranesti acea relatie. Nu ca as fi impotriva acelor care fac altfel. Dar am vrut sa punctez ca situatia poate fi vazuta chiar din alta perspectiva,mult mai lejer, si ca ceea ce este de fapt. Nu e nimic atat de tragic incat sa trebuiasca sa ne “sacrificam” noi, “cei mai putin norocosi” si majoritari catre acel stil de viata, ptr ca doar altii ,”norocosii”, au parte de acea fericire care oricum e la “pret ridicat”. Lucrurile sunt mai simple decat par si decat se vor a fi expuse. “Sigur că e mai obositor, dar nu sunt deloc sigură că viaţa ar fi mai frumoasă într-o lume care ar reproduce fidel simplitatea idealului.” Eu chiar am trait ca se poate, si e chiar frumos, real, mai real decat orice altceva. Noua ne place sa spunem ca suntem complicati ca sa ne ridicam imaginea identitatii: “uite ce pot eu sa fac, ar putea fi simplu, dar eu m-as plictisi, ca mie imi plac complicatiile, sunt maestru la a ma chinui singur prin probleme, si inca le mai vreau, caci fara probleme viata ar fi monotonie.” Eu consider ca dpdv psihologic aceasta este o scuza mentala a cuiva care e atasat de propria lui suferinta, si ca sa-si justifice atasamentul foloseste acest program prin care face simplitatea vietii (care este atat de naturala, reala si benefica ptr om) sa para ceva plictisitor, doar ptr ca … nu vrea sa renunte la suferinta si tot cauta motive sa si-o produca. Este un fel de masochism ascuns, sa-i spunem asa. E doar parerea mea, stiu ca destul de directa, sincera si indrazneata, dar o spun cu detasare si tot respectul ptr cel care a scris. Inteleg ca autorul a scris din propria experienta si cu propria perceptie si unghiul din care priveste situatia (este si asta un unghi al vietii, un aspect, asta e, trebuie acceptat ca atare.), insa doar am vrut sa clarific ca lucrurile nu sunt chiar atat de absolutiste si fataliste pe cat par.

    Reply
    • Lavinia / 4 December 2013 15:10

      In opinia mea, tu nu ai inteles ca articolul se doreste a fi un sprijin, o explicatie, poate un reper pentru persoanele care nu au reusit pana acum sa ceara universului si sa primeasca idealul. Ca urmare se chinuie intre ideal si realitatea cu care se confrunta. Bineinteles ca la un anumit nivel de experienta, intelegere, cunoastere si stabilitate emotionala, oamenii “cer idealul” si sunt mai fericiti, insa autoarea vrea sa ofere putina lumina in viata celorlalti. Nu e trist deloc ca vorbim despre asa ceva! Astfel ajungem sa ne cunoastem si sa decidem ce cai alegem.

      Reply
    • Vasile / 7 December 2013 0:47

      Subiectul abordat de dumneavoastra este mult prea complicat si complex ca sa fie abordat intr-un articol si de catre o singura persoana (ce-i drept specializata). Din propria experienta as putea contrazice 90% din articol. Totusi simplificand ce ati spus este ca sunt 2 tipuri de persoane; infideli si fideli. Daca esti fidel si gasesti o persoana fidela esti norocos. Daca esti infidel si te casatoresti cu o infidela, viata merge inainte cu adulter, cand din partea unuia, cand din partea celuilalt. Iar daca esti infidel si ea fidela sau viceversa o sa ai parte de o viata naspa. Concluzia mea este ca sunt multe persoane fidele care isi fac viata un calvar casatorindu-se cu persone infidele. Deci eu cred ca am putea avea mult mai multe cupluri fericite doar daca am fi mai atenti cand cautam.
      Cat despre rata divorturilor´cred ca gresiti enorm. Casatoriile au scazut din cauza ca in ultimii 30 de ani populatia a scazut cu 5 milioane (oficial, neoficial cred ca si mai mult) iar femeile de altadata ce inghiteau toata viata un violent, alcoolist si puturos s-au mai desteptat si e normal sa divorrteze. Cat despre cuplurile tinere care divorteaza, multe o fac deoarece s-au casatorit pentru un cufar de aur si dupa casatorie au desoperit ca era doar poleit cu aur. Subiectul este mult prea complicat pentru ca ar fi extrem de mult de dezbatut si sincer sa fiu, sper, pentru societatea romana sa nu aveti prea multi clienti ca de ce a cazut in jos in ultimele timpuri, de ce o sa cada mai mult.
      Numai bine

      Reply
  12. Elisabeta Stanciulescu / 3 December 2013 17:35

    ”Dacă v-a plăcut bufonul, / Mai veniți …”
    să citiți mai multe aici: http://elisabetastanciulescu.ro

    Iar dacă tot au venit atâtea natural, mulțam fain pentru un Like suplimentar aici: https://www.facebook.com/pages/Elisabeta-Stanciulescu/123557564375728?ref=hl

    Reply
  13. VIC / 3 December 2013 16:47

    Claudia sa raspunda de ce rade? de interesant sau de clar, ca io nu vad interesant si clar numai in poza, postata si la alt articol.

    Reply
  14. Claudia / 3 December 2013 15:51

    Foarte interesant si clar 🙂

    Reply
  15. iulia / 3 December 2013 14:18

    E o problema care nu se poate trata la general, fiecare situatie, fiecare caz are particularitatile sale.
    Si se fac foarte multe confuzii,amorul nu este experienta sexului ci dragostea care vine din interior.Iar iubirea nu este atractie, nu este speranta, nu este dorinta, nu este asteptare si chiar daca iubirea isi asuma suferinta, nu este nici suferinta.
    Dincolo de sentiment, iubirea ar trebui sa fie stare, in stare de hotarare si fapte pentru ca intr-adevar sa poata vindeca.
    Apoi eu nu cred in institutia casatoriei,cum nu cred in nici o institutie creata de om.
    Si sunt un pic influentata de noua stiinta a telegoniei, unde se spune ca virginitatea femeii pana la casatorie (ma rog, pana la intalnirea celui care ar trebui sa-i fie cu adevarat partener in cuplu) nu este doar un principiu etic, moral dar mai ales genetic.
    In ceea ce priveste adulterul, tradarea poate fi de multe feluri,viclenitor si in alte statornicii.
    Si dincolo de toate discutiile, ca sa functioneze o relatie trebuie sa vrea acest lucru ambii parteneri si sa o construiasca clipa de clipa.
    Ideal ar fi ca cei doi sa fie si prieteni si iubiti.

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro