– Şi ce facem când nouă ne pasă?
Am întrebat eu. Ei bine, mi-a răspuns prietena mea:
– Ne prefacem că nu ne pasă.
Pai, eu nu pot să mă prefac, de ce aş face-o? M-aş minți pe mine, l-aş minți pe el…
Şi ce dacă? El m-a mințit pe mine în nenumărate rânduri, știam că minte, dar nu îmi păsa. Uite-așa m-am pierdut pe mine, iertându-l pe el… în fiecare seară aveam ritualul meu de „dat apă la pernă”, apoi o întorceam pe partea cealaltă. Îmi demachiam ochii cu lacrimi sărate… care spre sfârșitul ritualului se îndulceau. Ajunsesem la un moment dat să măsor iubirea în lacrimi, lacrimile mele bineînțeles. Îi spuneam că în fiecare lacrimă e un strop de iubire, iubire ce se pierdea prin ochii mei, iubirea mea pentru el. Nu, nu a fost așa. Știa, afurisitul.
Țineam foarte mult la treaba aia pe care voi, voi, femeile normale, o numiți „orgoliu”. Păi, ce drac’ de orgoliu, mă, nene, când făceam pe nebuna la descoperirea celei mai mici erori comise de către individ şi la final… la final tot subsemnata își cerea scuze… După fiecare ceartă aprinsă, printre lacrimi şi urlete îi impuneam:
– Să nu îndrăznești să mă mai suni!!
– Dar cine sună?!
Râdea …
Haha! Cine? Păi, cine altcineva dacă nu eu?!
Până în ziua aia. Am trântit portiera mașinii, fără să plâng i-am cerut din nou să nu mă mai sune. Nu, el nu a făcut-o, dar de acea dată… nici eu.
Îmi adunasem toate forțele, m-am adunat pe mine, bucată cu bucată, pentru a redeveni femeia care eram înainte de el. Reușisem… da, da! Reușisem al naibii de bine. Deși el îmi lipsea în fiecare moment…
Două luni mai târziu
Marimba… sună telefonul! El!! Știa mereu ce să-mi spună, știa cum avea să mă reatragă în mrejele iubirii, în acea capcană odioasă.
– Sunt eu, sunt eu!! Nu uita că pe mine nu poți să mă minți. Sunt eu.
Asta-i era veșnica scuză, e el! Şi ce dacă e el? Cum ne adunăm şi unde ne pierdem? Îmi propusesem să refuz acea cafea. Cafeaua cu gust de împăcare. Cafea care își pierdea savoarea în favoarea sărutărilor. Era mai puternic decât mine. Mi-era în sânge deja, simţeam că îmi este chiar şi în ADN, îmi închipuiam că al meu prunc, deși nu îi va aparține şi lui, îi va semăna.
Cum făceam să uit toate nopțile, toate zilele şi toate aminitirile cu el?! Să renunț la el era ca şi cum aş fi renunțat la mine, la propria-mi ființă. De ce anumiți oameni își pun amprenta direct pe sufletele noastre? Cum facem să scăpăm de ei? Ce facem cu agonia? Dar ce facem cu toată amărăciunea provocată de acești indivizi? Dar cu iubirea?
Ei, uite că nouă ne pasă, uite că noi, femeile, nu putem să ne prefacem. Se moare de iubire?
Oricât ar fi de pură sau de sinceră, iubirea este un cancer, cancer fără de leac, care nu ucide, dar ne macină, ne lasă sechele pe suflet, sechele care se oglindesc în ochii noștri acoperiți de farduri şi încărcați de lacrimi şi durere.
– Iubește-mă dacă poți, dacă nu, lasă-mă! i-am zis.
Nu a avut curajul nici în ziua de azi să mă lase, dar nici să mă ia. Sunt jucăria lui preferata pe care nu o va da nicicând altuiva, sunt regina pe tabla lui de șah, își permite să o piardă atâta timp cât are cele două ture gata sa-i dea mat adversarului. Adversar care nu există în jocul nostru, el nu știe asta. Joacă singur cu albele, contra nimănui… Şi o face al naibii de bine. Doar ca acum este șah pat, regele nu are unde să mai mute!
Șah pat! Pat, iubitul meu…
Guest post by B.G
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
