E plin internetul de meme de genul acesta: un fund de lemn cu un boț de mămăligă pe el, sau cu o felie de pâine cu untură (acompaniate sau nu de brânză și ceapă), cu legenda ”Mai ții mine ce bun(ă) era?” Sau fotografia unei ”Eugenii”, alături de care scrie: ”Bucuria copilăriei noastre!” E în aceste meme ceva de reclamă vintage la un soi de (agro)turism ecologic: o escapadă de vacanță într-o ”lume simplă”, în care redevenim copii, lipsiți de griji și capabili să se bucure de tot. Evident, pentru că acum – ca-n orice vacanță ce se respectă – totul e plătit în avans și, pe banii noștri, suntem serviți ca niște autentici clienți. Dar, ca să uităm asta, mai vrem și un pic de ”suflet”, de story, de ceva lăcrămos cu care să meargă și tăria de după. Iar la mămăligă îi mai adăgăm și șuncă prăjită, și brânză de burduf, și unt, și smântână, ”ca la bunica”. Numai că bunica – săraca! – nu împodobea niciodată așa mămăliga. De regulă, a ei era simplă, cu lapte sau cu ce s-o mai fi nimerit, dacă nu cumva natur. Timp de veacuri, pentru țăranii autohtoni mămăliga – cu boala asociată ei, pelagra – a fost semnul patent al sărăciei. Așa că, onest vorbind, nu e nici un motiv de-a suspina după ”pita unsă” și mămăliga ”de acasă”: dacă ne apucăm să le facem, prima ia maximum două minute, iar a doua maximum jumătate de oră, ambele (în varianta simplă) cu ingrediente de câțiva lei. Dacă ne podidește nostalgia, putem renunța la chipsuri, la mâncarea thai (adusă de Glovo), la ieșitul în oraș după fructe de mare și vol-au-vent-uri și ne putem face, pe loc, o pâine cu untură sau o mămăliguță ”ca la mama ei”. Nici una, nici alta nu se supără dacă plângem pe ele de dor și de jale. Ba, dacă chiar vrem să ne actualizăm copilăria, putem mânca pâinea rămasă și mămăligă uscată și a doua, și a treia zi. Ca să ne aducem aminte ”ce bună era”!
Cât despre ”Eugenii”, n-avem ce face, ne-a mai rămas doar numele, stingher. Știu, se găsesc și acum în ABC-uri, dar cele de azi n-au nimic de-a face cu cele de pe vremuri. Dacă îți iei una acum, muști din ea ca din fursec; cea originală era tare ca piatra și nici părinții – dacă nu voiau să te scape de dinții de lapte – nu te încurajau să te lupți cu ea. Cine-și mai aduce aminte, știe că despărțeam cumva cei doi biscuiți și, apoi, lingeam sau – după caz – rădeam cu incisivii (asemeni șoarecilor) crema dintre ei. Cremă, vorba vine, era ceva tare ca mortarul, însă – de la atâta luptă – părea că are și gust. Ca termen de comparație, nu știu ce să vă recomand: luați pâine neagră, lăsați-o câteva zile să se uște, mai stropiți-o cu apă, mai lăsați-o să se uște și când e beton, înfigeți-vă colții în ea. În mod cert dentistul dumneavoastră se va bucura. Îi puteți spune că ați vrut să simțiți textura ”Eugeniilor” de altădată. Pe deasupra, instrumentarul din cabinetul lui vă aminti de ”albinuța” din copilărie!
Mai avem și o poză campestră, cu niște colectiviști la umbra unei combine, tăind din brișcă franzela și clisa. Tovarășii cu tovarășele ”lucrători în sectorul agricol”, fără distincție de sex, de nație (cei din celebra imagine sunt sovietici, nu de-ai noștri), de avere, de credințe, încremeniți într-o tinerețe fotogenică și suspendați în clipa de grație dinainte de-a mușca din franzelă și de-a tăia slănina. Chiar așa era? Se-nghesuia lumea pe ogoare la agape cu ”bunătăți tradiționale”? Oare de ce bunicii dumneavoastră de la țară au pensia mai mică decât cei de la oraș (deși au lucrat la fel de mult)? Discrepanța de salarizare (care s-a păstrat pe toată durata comunismului) nu face și ea parte din acel timp ideal? Și dacă-i mai ascultați, nu vă povestesc bunicii de la țară (cu acel aer de oameni încercați de viață, cu care părinții lor povesteau de război) cum se fura voinicește de la ”colectivă”? De ce cu-atâta entuziasm eco-agricol erau aduși toamna soldații și, după ei, elevii să adune ce era de adunat de pe câmpuri? Și care părinte de-atunci și-ar fi dorit ca odrasla lui s-ajungă ”muncitor manual” la fermele socialiste?
Totul era ”bio” atunci? Chiar așa? Dar de faimosul ”salam cu soia” – care devenise simbolul nu al soiei, ci al ”înlocuitorilor” ce proliferau peste tot (și al incapacității agriculturii socialiste de a hrăni populația țării) – vă mai amintiți? De ”nechezol” și de cicoarea pe care-o spărgeam cu toporul ați uitat? Și pe-acel echivalent aviar al scheletelor din lagărele de concentrare care erau ”puii de Crevedia” nu-l mai ține nimeni minte? Se spunea (poate-i o simplă legendă urbană – dar răspândirea ei spune ceva) că de mici li se tăiau ciocurile deoarece, de foame, deveneau canibali. Cât despre cele ”de la bunica”, cei care-ați avut bunici la țară poate vă mai amintiți de bucuria cu care se furau – cu găleata – nitrați lăsați de basculante pe marginea câmpurilor și se făcea trafic cu ”concentrate” de cei care lucrau la ferme. Legumele și fructele din grădină erau ”naturale” pentru că erau semi-sălbatice, cultivate artizanal, slab întreținute (nu vă trezea bunica dimineața la strivit larvele gândacilor de Colorado?), supuse intemperiilor și dedicate unei economii de subzistență. Dacă cumva depășeau cu puțin acest prag, surplusul (adică cele mai bune produse) era vândut pentru a aduce câțiva bani necesari întreținerii gospodăriei.
Nu știu cum am ajuns să facem confuzia aceasta că, din faptul că bunicii erau pensionari, să ne imaginăm – acum – că la ei, la țară, era ca la pensiunile actuale: natură, libertate, produse autentice, decor folcloric, o lume binedispusă și mereu atentă la dorințele clientului. Lumea satului nostru n-a fost niciodată așa ca-n filme, basme și poezii; singura ei constantă istorică a reprezentat-o sărăcia. Vreme de veacuri, aceasta a produs abrutizare și singura rezistență față de ea a fost faptul de-a face cu copii, cu speranța că măcar ei vor avea o altă soartă. Când barierele feudale – ce-i legau pe oameni de glie – s-au rupt (după 1921 la noi) a început lungul exod al ruralului către oraș, care continuă și astăzi. Dumneavoastră, domnilor nostalgici, de ce-ați plecat din locurile idilice ale copilăriei? Pentru că vă doreați să trăiți în secolul XX sau XXI, nu în Evul Mediu. Vă doreați WC în casă, apă la robinet, mașină să vă puteți deplasa, școală bună pentru copii, spital în apropiere, un job în care măcar copiii să-și poată valoriza cunoștințele obținute-n școli. Când le ai pe toate-acestea, pâinea cu untura și mămăliga mâncate ocazional au ceva din dulceața amintirilor; dar când nu le ai, au amărăciunea eșecului și a zădărniciei.
Da, dar măcar ”atunci se făcea școală adevărată”. Și ne sunt dați ca exemplu elevii solemni și fetele cu cordeluță de la serbări, ba chiar și niște voinici ce cară lădițe la ”practica agricolă” de pe câmp. Sigur că da; se făcea carte la fel ca acum: în cele două licee care contează în municipiile reședință de județ (și chiar și-n acelea, doar în anumite clase). Acolo se învăța pentru facultate, la care intrau 3,5 % dintre elevi. În 1989 eram aproape 23 de milioane și aveam 160 de mii de studenți (eșalonați pe patru ani de studii)! De-aia ”se făcea școală”, că te-mpingeau părinții, cu palma și cu meditațiile, să faci orice ca să scapi de ”sectorul zootehnic” și de minele din Valea Jiului. Și se făcea, nu zic nu: cu tras de păr, cu pocnit cu liniarul și cu arătătorul, cu dat cu capul de tablă, cu înjurături și cu câte și mai câte. Școală adevărată! Acum, ce-ați spune dumneavoastră, ca părinte, dacă cel mic (fată sau băiat, nu conta – pe vremea aceea nu se făceau diferențe de gen) v-ar veni acasă cu perciunii smulși și cu arcada zigomatică umflată după ce proful de matematică – sau de orice materie – i-a dat câteva ”încurajări”, așa, din voleu? I-ați mai da o porție și-acasă, ca ”să se-nvețe minte și să se-apuce de treabă” – nu?!
Cum se-nvăța atunci? Puteți s-o vedeți și azi: mergeți la marginea orașului în care locuiți, la vreun ”colegiu tehnologic” unde sunt repartizați cei cu medii puțin peste 5 la Evaluarea Națională. Veți regăsi – cine știe?, poate cu plăcere – atmosfera Liceelor Industriale de altădată. O lume sastisită, neinteresată de nimic, decât eventual de-o mică bișniță, profesori ce fac ”afaceri” cu elevii, note ce ”se trec” din oficiu (nu vă imaginați că pe vremea lui Ceaușescu vreun director voia să raporteze absenteisme, neprezentări și căderi în masă la Bacalaureat. Se copia pe rupte și atunci.), examinări și examene ce se cumpără etc. Pe scurt: ”școala vieții”, la capătul căreia primeai o ”diplomă” ce-ți dădea dreptul la munca pe trei schimburi în uzinele patriei. Acum, onest vorbind, ca să dai la strung, să-mpingi vagoneți sau să conduci un tractor era suficient să știi cam ceea ce învață un nepalez în maximum trei zile. Restul? ”Ani de liceu, ani de liceu…” cu prima țigară, prima beție, primul sărut… La mai mult era riscant, că anti-baby-uri nu erau, avortul era penalizat prin lege (și era făcut – cu toate riscurile – artizanal, iar când eșua, fata era lăsată să moară sângerând în spital, dacă nu spunea ”organului” cine-a ajutat-o) și – dacă nu știai ”să te învârți” – după ce-ai spart-o, trebuia s-o iei, ca pe bibelouri. Evident că fetele nu făceau parada modei cu haine provocatoare la școală, căci – pe vremea aceea – eram cu toții ambalați în uniforme (de certă inspirație asiatică). În schimb, era acceptată totuși o mică diversitate vestimentară iarna, când puteam sta cu paltoane, căciuli și mănuși chiar la ore. Atâta ne-nfiora ”școala cea adevărată”!
De unde-au apărut aceste enormități scrise în marginea unor fotografii de epocă (ce amintesc involuntar de tristele platitudini pe care le însăilam pentru cei de-acasă pe ilustratele – false și ele – din tabere)? E un prag, uman, la care nostalgia poate fi înțeleasă: omul în vârstă declină fizic, are tot mai multe probleme, tot mai multe restricții, e (aproape) ieșit din societate, adesea uitat de copii și de nepoți, pradă singurătății și neputinței. Ar vrea să se întoarcă într-un alt timp, când era sănătos, când era înconjurat de familie, câd lumea i se deschidea și totul părea posibil. Acum, nu mai are nici măcar cui să i-l povestească. Și, tocmai de aceea, din petecele lui decolorate reconstruiește un timp ideal a cărui principală caracteristică e aceea că e opusul prezentului. Tot ceea nu merge acum, atunci era perfect. Firește că o asemena viziune e iluzorie. Dar ea e tot ceea ce i-a mai rămas unui om căruia viața i-a luat totul. Acel vârtej al istoriei de care vorbea Walter Benjamin l-a scos din casa părinților lui, comunismul i-a luat tinerețea și tranziția vârsta matură, nedându-i în schimb decât o pensie de nimic, capitalismul i-a luat copii și nu mai are alt orizont decât televizorul și rafturile de reduceri de la supermarketuri. Probabil că e sătul și de acestea, însă dincolo de ele și de nostalgiile lui nu mai e decât nimicul, de care se teme și cu care, totuși, începe să se obișnuiască.
Dar, dincolo de oamenii particulari mai e ceva; o problemă socială. Modernitatea noastră abia acum atinge un point de non-retour. Timp de decenii, am rămas aproape de casă, de familie, de micul univers în care am crescut și care ne-a oferit – mereu – iluzia unui safe space la care ne putem întoarce oricând. De fiecare dată când încercările noastre de-a construi ceva (cu Carol al II-lea, cu Antonescu, cu Ceaușescu, cu prima tranziție) au eșuat, ne-am întors – asemeni lui Anteu – la pământul copilăriei și la ”iarba verde de acasă”, ca sol al ”regenerării naționale”. La blouse roumaine, sarmaua națională, Nadia, Hagi și ”echipele de aur”, credința omului de la țară (considerată ”curată”, în ciuda a multe straturi magice), sufletul “simplu” (căci needucat), apa de izvor, fructele (prăfoase) de pe marginea drumului etc., toate au alcătuit decorul clasic al unui romantism paseist ce se opune modernizării industriale (cu urbanizarea și școlarizarea ei). Zeci de ani, această tentație ”pășunistă” a fost semnul faptului că procesul modernizării era în criză: dar așa în criză cum era, el continua să aspire populația satelor care aspira la ”o altă viață” decât cea a părinților și a bunicilor legați de glie. Ceea ce vedeam astăzi e, într-un fel, același lucru (cu actualizarea clasicelor pattern-uri mito-poetice), dar, pe de altă parte, e ceva complet diferit. Căci, acum, nostalgia trecutului se proiectează pe fondul reușitei modernității.
Pe de o parte, orașele noastre – așa cum sunt ele – arată tot mai mult ca orașele lumii dezvoltate (sigur, nu doar la capitolul beneficiilor, ci și la cel al problemelor – urbanizarea de favelă, extincția spațiilor verzi, traficul cu orice, inclusiv cu ființe umane, supraîncărcarea rețelelor de canalizare și de circulație, creșerea costurilor vieții etc.) . Dar, dincolo de toate – și cu multele handicapuri are unei ruralități neconsumate – începem să trăim ca orășeni. Pentru copiii de azi, aceasta e viața pur și simplu, nu una din formele ei, între care și cea rurală. În câțiva ani ”Amintirile din copilărie”, la fel ca ”Moromeții”, le vor deveni initeligibile tinerelor generații. Poate va trebui să construim parcuri tematice la țară, unde copiii – sub supraveghere – să imite ceva din felul de-a fi (fost) al lui Nică și-al lui Niculae. Și aceștia sunt autohtonii! Ce să spunem despre cei plecați, unde – în prea multe cazuri – copiii abia mai înțeleg ceva din română, dar nu o vorbesc de loc. Pentru aceștia toți, viața e aceea din centrul orașelor, dublată de cea de pe rețele și de cea din seriale. Nostalgiile lor – căci nimeni nu scapă de asta – vor viza cine știe ce gadgeturi care, în mod cert, părinților lor nu le spun nimic.
Iar criteriul vieții – să fim onești, și pentru noi, și pentru ei – este și va fi confortul. E greu să ne imaginăm, pe căldurile acestea, ce am face fără apă caldă curentă și fără frigidere. Imaginea țăranilor cu cloape de paie găurite, mergând desculți la coasă sau la scos cartofi e la fel de ”romantică” precum cea a edecarilor de pe Volga (a acelor nefericiți care, de pe malul fluviului, trăgeau cu parâme groase navele îmotriva curentului). Tot așa cum pentru Volga s-au inventat motoarele de navă, și pentru viața rurală s-au inventat tractoare (de zeci sau sute de mii de euro), cu aer condiționat și cu comenzi electronice. Spectacolul subdezvoltării ar fi menit a ne propune semicivilizația ca formă de asceză și travaliul dur ca modalitate de disciplină. Numai că tocmai confortul acesta, pe care ni-l dorim cu toții – părinți și copii deopotrivă, erodează mereu ”greul vieții” după care suspină nostalgicii. E adevărat că fără o anumită de disciplină și fără exercițiul rigorii nu se poate articula nimic, nici în viața oamenilor, nici în societate. Numai că lumea în care intrăm e chemată să-și găsească propria cale a asumării disciplinei. Faptul de-a o celebra pe cea de care-am avut noi parte e – pur și simplu – anacronic. Modernizarea noastră a reușit – în sfârșit! – dintr-o rațiune foarte simplă: acum, trecutul nu ne mai e un ghid salvator în fața șocurilor prezentului. Și, ca atare, nostalgia – întoarcerea în trecut – nu ne mai oferă posibilitatea reconectării cu solul original. Indiferent dacă am plecat din țară sau doar ne-am oprit în marile ei orașe, acum nu mai avem unde ne întoarce.
Mămăliga de pe fundul de lemn și felia de pâine cu untură nu sunt nimic altceva decât deopotrivă apeluri și medii ale regăsirii. Dacă ai mâncat vreodată, la foame sau între două ture de joacă, o bucată din aceste alimente umile (sau din oricare altele), dacă ai purtat uniformă sau cordeluță și ai fost la ”practica agricolă”, dac-ai avut bunici la țară și ai umblat cu tramvaiul în oraș, atunci nu suntem niște străini. Avem ceva comun, avem povești care seamănă și – în pustiul ce crește în jurul nostru – ni le putem împărtăși. Semnele acestea, ultimele semne ale unui lumi naufragiate, ne leagă încă și – cine știe? – ne-ar putea aduna. Numai că în toate acestea nu e speranță, ci – dimpotrivă – disperare. Mămăliga, pâinea unsă, uniformele și tramvaiele ne-au ținut împreună nu pentru că noi voiam să stăm împreună, ci pentru că ne legau în țarcul sărăciei, al mizeriei și al lipsei de orizont. În clipa în care porțile acestui țarc s-au surpat – acum 35 de ani – am început să trăim și, ca ființe vii și autonome, să vrem fiecare ceva. N-am vrut să mâncâm, la grămadă, mămăligă, nici să ne agățăm unii de alții pe scările tramvaielor, parcurgând aceleași trasee ale sclaviei la fabricile de stat. Ne-am dorit să mâncăm în restaurante, să călătorim (unde vrem) în mașini proprii, să ne facem case (nu să stăm la bloc), cu mobile în trend (nu cu cele trei variante ale industriei lemnului din socialism), cu elecrocasnice străine (nimeni n-a plâns după frigiderele ”Fram” și ”Arctic”), să facem facultăți (nu să mergem ”în producție”) și să ne deschidem firme. Ne-am dorit să trăim mai bine, convinși că – dacă vom reuși – copiii noștri vor trăi și mai bine.
Și toate acestea ne-au purtat tot mai departe, nu doar în timp, ci și unii de alții. Ne-am închis în problemele noastre, cu taxe, cu rate, cu program fix, cu ore suplimentare, am trecut de la una la alta, am schimbat orașul, am schimbat țara, apoi au venit copiii și – cu ei – alte probleme. Ne-am văzut – dacă ne-am mai văzut – când – cum, pe fugă, constatând cât de mult s-au schimbat ceilalți, am descoperit că dincolo de poveștile de la lucru, conversațiile patinează și că acel ”mai știi tu?” care ne făcea să izbucnim în râs sau să ne-roșim cade în gol și ricoșează pe crusta pe care-au întărit-o zilele și obligațiile pe noi. Amintirile – mai mereu rescrise până la transformare – aparțin altor vieți. Și, poate, cum se spune acum, ”altor variante ale noastre”, unor avataruri care circulă autonome în spațiul virtual al trecutului. Singurul lucru real e, iată, cafeaua aceasta, pe care unul din noi o va plăti. La fel ca mămăliga sau pâinea cu untură.
În fapt, singurul lucru pe care-l mai avem în comun e tocmai cel care ne desparte: interesul personal. Și pe măsură ce el devine mai imperativ, ne despărțim tot mai mult, asemeni galaxiilor în întunericul sideral.
Măcar de am avea un trecut!
Articol apărut în Contributors.ro, cu acordul autorului, Mihai Maci
Mihai Maci este lector în cadrul Departamentului de Relații Internaționale și Studii Europene al Universității din Oradea.
A urmat studii de licență, de masterat și de doctorat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, specializându-se în filosofie contemporană. Preocupările sale inițiale au fost legate de Simone Weil, apoi de Martin Heidegger și de relațiile gândirii acestuia cu problemele istoriei și cele ale teologiei contemporane. Încă din perioada stagiilor doctorale din Franța a fost interesat de gândirea disidenței est-europene și, în mod particular, de opera filosofului ceh Jan Patočka.
A publicat studii despre gânditori contemporani (Martin Heidegger, Edith Stein, Jan Patočka, Moisey Ostrogorsky sau Zevedei Barbu), probleme ale istoriei recente a lumii românești (secularizarea, memoria Holocaustului și a comunismului), precum și articole pe teme de educație și politică internațională.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
